Mi s-a parut un cliseu ca de fiecare data cand pierzi pe cineva sa te inchizi in casa, sa plangi, sa asculti melodii siropoase si sa mananci ciocolata. Asa ca am spart monotonia. M-am trezit de dimineata cu o pofta nebuna de a asculta Disturbed, de a ma bucura de una dintre ultimele zile minunate de toamna si de a ma preface ca nu s-a intamplat nimic. Am spalat o "caruta" de vase, m-am uitat la filme, am mancat, am spalat haine, am stat cu Mary...toate pentru a-mi lua gandul. Lucruri pe care inainte le faceam cu bucurie, jovialitate, astazi au fost in van. Ma simt pustie ca o planta in desert, singura si in bataia vantului.
Am vrut sa ies in parc sa ma plimb, dar n-am avut puterea sa ies din casa pentru a admira frunzele galbene, pentru a simti razele firave de soare pe fata mea si pentru a-mi lasa pletele sa se joace rebele in adierile de afara.
Sunt agitata si nu-mi gasesc locul. Am lasat ziua sa treaca pe langa mine, iar acum ca e aproape noapte, e si mai greu.
Asa ca m-am conformat: m-am ascuns de restul lumii, plang, acoperind melodia siropoasa de pe fundal si nu, nu mananc ciocolata; e doar un borcan cu dulceata de visine. L-am primit de la D-na Ana. Nici nu stie ce bine mi-a facut ca mi l-a dat. Nici eu nu stiam cat bine o sa-mi faca. Pe atunci lucrurile nu erau asa. Pentru moment pare mai in regula, dar pe cine amagesc? Dupa fiecare lingura cu dulceata durerea se acutizeaza.
Astazi ma gandeam ca e mai usor sa devii milionar decat sa devii fericit si mai ales sa gasesti sau sa te gaseasca persoana pe care sa o iubesti si care sa te iubeasca la randul ei.
E un fel de loterie: ai noroc si gasesti numerele norocoase din prima, sau toata viata joci diferite variante in speranta ca intr-o zi varianta aleasa de tine va fi cea buna.
