N-a fost usor, dar a meritat fiecare noapte de frig, fiecare durere de muschi si genunchi si fiecare pietricica, care nu stiu cum si prin ce minune reusea sa imi ajunga in bocanci.
Asadar, intr-o minunata dimineata de 13 august m-am urcat impreuna cu Puful meu in trenul de 6 dimineata si iata-ne porniti spre (M)Ucea, de unde incepea aventura vietii noastre (mai mult a mea pentru ca Puf mai fusese de doua ori :)
Dupa o plimbare destul de placuta in care n-am pus geana pe geana desi eram treaza de la 4 jumate, am ajuns in final la destinatie in jurul orei 12.
Multumesc bunului Dumnezeu ca ne-a scos in cale un om minunat care ne-a plimbat din (M)Ucea pana in Victoria cu o duba superprafuita, dar care ne-a scutit de 10 km de asfalt incins si rucsaci de nota 10 (kg) in spate. Servus nene!
Iar din Victoria a inceput drumul spre victorie. Daca vrei sa-ti afli limitele si cam cat poti merge pe jos, ai de aici un traseu numai bun de incercat.
Ne-am rupt de civilizatie usor, usor si am ajuns in padure. Minunata padure, minunata racoare si minunata apa. N-as fi crezut ca poate exista atata apa pe un munte, dar credeti-ma, peste tot pe unde te intorceai era cate un raulet, o casaca, apa ce se prelingea de pe stanci si adevarate rafale care veneau in viteza de parca eram eu cand coboram pe bicicleta de la Dichiu spre Sinaia - dar asta e o alata poveste :)
Revenind, era atat de multa apa incat n-am avut incotro si am ascultat-o toata noaptea, nu de alta dar refugiul de la Vistea Mica era chiar langa un astfel de rau tumultos.
A doua zi, dis-de-dimineata, la ora 9 am mancat cu Puf portia de salam cu cascaval si ne-am pornit. Mare mi-a fost mirarea cand am iesit destul de repede din padurea care mi se parea ca nu se mai termina niciodata. Dar mare mi-a fost si nodul din gat cand am vazut cat am de urcat si pe ce bolovani. Pentru ca, daca in Fagaras este multa apa, in Fagaras sunt si mai multe pietroaie. Nu care cumva sa te prinda vreun cutremur pe ele ca te duci ca pe sanie.
Si dai si urca si dai si urca...Dar peisajele...Doamne, ce peisaje! Oricat ar scoate sufletul din tine, muntele asta, iti ofera niste peisaje de nu mai poti scoate un sunet.
Si asa mi-am petrecut cateva ore bune din viata mea, bucurandu-ma si blestemandu-mi in acelasi timp ambitia de a urca pe Moldoveanu, pana cand am ajuns la oameni. Multi oameni, mari, mici, in varsta, tineri, copii. Un baietas, rupt de la drumul dinspre Sambata, se opreste, iar cand mama lui il intreaba ce il doare, raspunde foarte serios:"Ma doare viata!" si arata spre cosul pieptului. A fost un moment delicios, ne-a facut pe toti sa radem.
De la Vistea Mare urcam cu totii din greu, abrupt, ne mai oprim, ne mai ajutam, nu mai respiram...dar iata ca ajungem pe creasta. Teoretic, acolo ar trebui sa fie si cel de-al treilea cel mai inalt varf din tara, Vistea Mare, dar trebuie sa ma mai documentez.
Atentie la lanturi! Mare atentie la lanturi! mai mult nu va spun, dar cand o sa ajungeti la ele o sa va dati seama despre ce este vorba.
Si iata-ma! O minunate, preainalte si mult iubite Moldovene! Cat de dorit esti tu cand mii de oameni din toate colturile lumii vin sa te vada in fiecare an si vor sa isi faca o poza "alaturi" de tine! Ai steaguri, ai esarfe, ai chiar si propria-ti carte de musafiri si ne ai pe noi, care te iubim si te respectam nespus. Sa ne traiesti, Moldoveanule!
Asa, ca pentru incurajare, e scris pe o cutiuta ca cine ajunge pe Vf. Moldoveanu e un invingator. Ei bine, iata-ma si pe mine, invingatoarea!
Ce a urmat dupa a fost doar umblet mult pe creasta batatorita, cu capul in nori (la propriu), dar cu inima plina de incantare si satisfactie: in sfarsit am reusit sa urc pe Moldoveanu! Multumesc Doamne, multumesc munte, vreme buna si multumesc Puf pentru ca, chiar daca ti-ai mai rupt picioarele pe acolo de vreo doua ori, ai mai venit si a treia oara cu mine, ca sa imi arati si mie minunatiile astea.
Peisaje ce nu au nevoie de cuvinte, o noapte la cort pe mal de lac in linistea muntelui si multi oameni frumosi care saluta, zambesc si se incurajeaza reciproc.
Si asa implinita am plecat la 7 fara 10 dimineata dinspre cabana Podragu spre Victoria si iar stanci si iar padure si iar rucsac greu si iar si iar. Dar mai presus de toate, bucuria scopului atins, a lucrului bine facut (sic!) si amintiri care vor dainui o viata.
Mergeti pe munte! Omul e frate cu natura, cu muntele, cu padurea! Aici putem sa ne regasim, sa ne linistim si sa ne implinim.
Este printre cele mai extraordinare experiente din viata mea si doresc tuturor sa simta la fel. Muntele ne primeste pe toti, sa-l primim si noi pe el asa cum se cuvine!
