miercuri, 13 ianuarie 2010

POVESTEA CANAPELEI ALBASTRE


Am cunoscut-o acum un an si aproape 2 luni. Ne-am placut din prima; ea, nici prea moale, nici prea tare, numai buna sa te asezi si sa te relaxezi; eu, usoara ca un fulg, plina de visuri si fericita. Amandoua ne mulam una dupa cealalta ca sa ne acomodam cat mai repede.
Te-am ranit atunci cand, din greseala, am varsat cativa stropi de clor pe tine si cateva pete de alb au iesit la suprafata. Pe atunci eram mica si naiva. Am crezut ca m-ai iertat, mai ales dupa ce mi-ai dat voie sa traiesc clipe de neuitat pe suprafata ta perfect neteda si dupa ce ai fost martora la atatea zvacniri, declaratii si rasete de fericire.
Nu credeam ca intr-o buna zi-pardon, intr-o zi, ca buna n-avea cum sa fie...sau mai bine zis intr-o seara te vei razbuna.
Mi-ai fost alaturi chiar si in acea zi nenorocita de 1 noiembrie cand, inca pe suprafata ta perfect neteda, fiecare vis mi-a fost spulberat unul cate unul. Ramasa singura, m-ai primit pentru a sorbi ultimele picaturi din vinul rosu, fumand ultima tigara la lumina micilor lumanari, privind in gol si simtind cum fiecare caramida din mine se naruie una cate una.
Si iata-ne acum: eu, in pat, scriind despre tine si plangand pentru tine; tu, zacand pe podea, dezasamblata, lipsita de viata si gata de plecare, pentru a-mi lua trairile si visarile pentru totdeauna si a le muta intr-un loc in care nu vreau sa fiu. Si in care nici tu nu as vrea sa fii. Daca as avea un strop in plus de nebunie, in loc sa scriu despre tine si pentru tine, ti-as da foc si am arde impreuna pentru a mistui durerea despre care credeam ca disparuse, dar care a stat ascunsa si a fermentat, iar acum da pe dinafara.
Fiecare surub scos din tine a fost ca o implantare mai adanca in rana pe care sangele se coagulase, rana care speram sa nu mai sangereze.
Esti ca un mort care asteapta sa fie scos din casa pe muzica bocetelor mele... Dar te inseli. Nu o sa fiu aici cand o sa pleci. N-am sa-mi iau ramas bun atunci de fata cu toti. Cu toti cei care nu au cum sa ma inteleaga si n-au de unde sa stie ca ceea ce imi iau nu e doar o mobila.
Asa ca adio, Canapea Albastra!!! Nimeni nu o sa te mai iubeasca cum te-am iubit eu si nimeni nu o sa-ti mai scrie povestea. Si ai grija de lacrimile mele pe care le-am varsat alaturi de tine. Pe ele le vei avea cu tine intotdeauna chiar daca noi doua poate nu ne vom mai vedea niciodata.
ADIO!!!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu