Miracole de primavara

-Slava Domnului ca a venit primavara! Nu stiu cat am mai fi rezistat! spuse Randunel, tinandu-si strans iubita.

-Iarta-ma, ca nu am putut pleca din cauza mea!

-Ssst!!!

Randunel o privi dragastos, o mangaie tandru si o prinse mai tare intre aripile sale.

Au petrecut o iarna impreuna, ascunsi sub toate streasinile, fugind de viscolul si de zapada care-i spulbera din toate partile. Ar fi trebuit sa plece in tarile calde, dar Randunela avea aripa franta. El nu o putea lasa aici. Ar fi murit de frig, de durere si infometare. El ar fi murit de dor si mustrari de constiinta.

Asa ca au ramas. Fiecare zi din cele 5 luni de iarna, au crezut ca e ultima. Vedeau oamenii ascunsi in case, sarbatorind Craciunul. Pe cei din cafenele, band ciocolata calda sau vin fiert, in timp ce ei zgribuleau fara a primi vreun ajutor de nicaieri.

Ei nu au primit nimic nici de la Mos Craciun. Dar ce era cel mai important, e ca se aveau unul pe celalalt si se iubeau mult.

Randunela-defecta de cand s-a nascut: a iesit ultima din ou, avea deja o aripa franta, asadar a invatat tarziu sa zboare. Dar cel mai dureros a fost cand a aflat ca nu va putea avea niciodata randunei mici.

Randunel-un luptator pana in panzele albe si totusi atat de sensibil. A iubit-o pe Randunela din prima, a fost aripa ei franta, cel care a apreciat-o si i-a fost alaturi in orice moment.

-Draga mea, linisteste-te acum! Eu merg sa caut de mancare si cateva vreascuri ca sa ne construim cuibul.

Randunela il privea cum zboara, sugrumata de emotie, mirandu-se si acum cat de norocoasa a fost si este chiar daca natura a facut-o defecta.

A ramas cu ochii in zare. Asa a si gasit-o Randunel:

-Esti bine, draga mea?

-Da, sunt fericita!

-Atunci hai sa mancam mai intai si apoi ne apucam de treaba. E un mic dejun saracacios, dar trebuie sa ne mentinem.

Si-au zambit strengareste, au mancat tacuti, dar impacati.

-Hai sa facem cuibul, ca sa nu ne prinda intunericul fara casuta!

Vreasc dupa vreasc, betisor dupa betisor...cuibul crestea vazand cu ochii.

-Randunel, ce e asta?

-La multi ani, draga mea! E ceea ce oamenii numesc martisor. Asa sarbatoresc ei venirea primaverii.

Randunel ii agata grijuliu martisorul pe aripa franta, in timp ce stropi de lacrimi siroiau din ochii iubitei sale. Plangea si el, dar ea era cu spatele si nu-l putea vedea.

-Iti multumesc, dragul meu! E primul martisor pe care l-am primit vreodata. E minunat!

S-au imbratisat si au ramas asa minute intregi.O imbratisare muta, dar cuibul lor era stropit neincetat cu lacrimi de fericire.

-Vei vedea, o sa-ti poarte noroc! spuse Randunel. Acum haide sa mai aranjam cateva vreascuri si apoi ne asternem la depanat povesti.

Asa treceau zilele, una cate una, soarele incalzindu-le casuta, Randunel cautand si aducand mancare, Randunela asteptandu-l mereu nerabdatoare.

Intr-o buna zi, Randunel o gasi plangand in hohote.

-Ce e, draga mea? Ce s-a intamplat? Ce te doare?

Ea astepta putin sa-i revina glasul, se arunca intre aripile lui si-i sopti la ureche:

-Martisorul tau a facut minuni. O SA FII TATA!!!!

PS: Aceasta creatie a iesit castigatoare la concursul "Ti-am luat un martisor!"-bocancul-literar.ro. Astept pareri!!! :)

PRIMAVARA FARA MARTISOR

Credeam ca lucrurile se mai schimba, ca oamenii se mai schimba. Intr-adevar, lupul isi schimba parul, dar naravul ba. A venit si martisorul fara martisor...doar natura o mai am aproape...ma simte si pentru asta a inceput sa toarne cu fulgi reci de zapada. Parca cineva de sus imi cerne dezamagirile prin sita si din pacate, sunt multe, asa ca va mai ninge un timp...iar daca va iesi soarele va fi doar o prefacatorie.

Dar ma opresc aici. Am fost acuzata ca sunt prea deprimata si asa sunt si scrierile mele...n-au cum sa fie altfel...asa ca ma opresc acum.

Mai am doar o piesa in final pe care vreau sa o dedic...cui? oricui...oricui se regaseste, oricui sufera, oricui...

O ULTIMA ZI DE FEBRUARIE

Raul fizic si psihic se impletesc, mana in mana, ca snurul de martisor pe care asteptam sa-l primesc maine. Va veni primavara, cu noi povesti, noi tristeti, noi zambete ce ascund amaraciune si deznadejde. Acum parca nici pastilele nu-si mai fac efectul. As vrea sa dorm, dar parca nici somnul nu mai are pace si nu vrea sa ma ajute. Poate ar trebui sa scriu un cantec, dar la ce ar ajuta? Cantecul care razbate in inima mea ori de cate ori incerc sa gandesc...asa ca mai bine nu o fac. Las degetele sa alerge pe tastatura fara sa mai gandesc, iar ele imi scriu povestea...o poveste a canapelei albastre, a fumului de tigara, a gerului de afara, a memorari innecate in alcool, in bere, vin, garrone, whisky...si un pic de suc. Arunc pe masa cartile vietii sa vad ce imi mai rezerva. Sunt toate negre. Le intorc una cate una si lacrimi rebele se preling fara incetare...OPRITI-VA!!! Sunt bine, sunt in regula, sunt verde-va mint pe toti. Va fac sa auziti doar ce aveti nevoie sa auziti. O sclipire de bucurie este innecata de toate negurile care si-au tesut goblenul pe sufletul meu neimpacat. Mi-e frig, dar n-am sa inchid geamul. Am sa tremur asa cum sufletul meu tremura, asa cum hohotele erup unul cate unul...ce bine ca le pot auzi doar eu. V-ati sfasia de durere daca m-ati auzi, dar durerea e doar a mea, o port cu mine, insa voi o hraniti. Ma simt ca acele femei care sunt placute doar daca sunt bine hranite. Am doar 50kg, dar cate tone de durere? De strigate disperate in noapte?

Toate prozele scrise, toate poeziile pentru tine, pentru un altul, pentru un altul, pentru prieteni, pentru mine...sunt o descarcare de minute, sa mai alung raul, dar e mai mult decat un parazit. S-a nascut in mine si nu o sa mai plece niciodata, indiferent ce as face sau s-ar intampla. Sau poate ma insel? Am sa dau cu banul sa aflu raspunsul...

MAI BINE DE ATAT NU SE POATE

Mi-am pus ciorapii care iti placeau atat de mult, tocurile de 12cm si esarfa rosie. Sunt gata sa mergem in barul tau preferat, sa ma arati lumii, sa-mi beau mintile, ignorand pe cei din jur...si pe tine. Am iesit din scara blocului si am inghetat instant, dar nu spun nimic pentru ca tu m-ai dorit asa si o data pe an trebuie sa-ti fac pe plac.

Ajungem in barul tau, la gasca ta, toti privindu-ma pofticios si tu mandrindu-te cu toarta pe care o cari dupa tine.

Ma asez pe scaunele invechite ce scartaie de durere sub greutatea atator nebuni frumosi sau mai putin frumosi, care si-au lasat amprenta.

Comand un vin fiert ca sa ma incalzesc si sa fiu sigura ca in curand ma voi putea refugia in lumea mea. Intre timp, fumez simandicos si zambesc gratios prietenilor tai, cu privirea desarta.

Ma ridic invocand vechea scuza ca trebuie sa-mi pudrez nasul. Iar vechiul scaun isi spune cuvantul, impungand un cui in ciorapii care iti placeau atat de mult. S-au rupt, dar tu bei si razi indiferent iar eu ma simt singura si debusolata.

Merg in infecta incapere cu pretentie de toaleta, uda de la mopul sprijinit de perete sau cine mai stie de ce. Alunec, cad, plang, machiajul mi se prelinge si arat ca o adevarata regina gotica, dar tu nu ma vezi.

Dupa cateva minute ma ridic, cu unul dintre picioare avand 12cm in minus. Ma intorc la masa. Nu ma vezi cat sunt de ravasita. Razi in continuare.

Vine si vinul...Il dau peste cap, tu-mi urezi cu o privire lasciva "Dragobete fericit!". Ma ridic, te privesc fara nici o sclipire in ochi, ies in viteza...tu razi in continuare.

Ma arunc in primul taxi, cu ochii uzi...plec spre o destinatie unde nu exista Dragobete, unde nu trebuie sa port ciorapii, tocurile de 12cm, esarfa rosie si unde nu existi tu si gasca ta ridicola.

?

Asa cum am gasit-o, poza are si un titlu: Paint or die but love me. Totul e frumos doar in imaginar. Realitatea e alta.

Si, totusi...e o provocare. Cap ou pas cap?

.......

E prima data cand pun o postare fara sa o scriu in agenda mea mai intai, sa corectez, sa caut o varianta mai buna, sa mai modific cate ceva. Fac asta pentru ca daca m-as opri acum sa fac restul ritualului mi-as pierde ideea sau poate mi-as pierde starea de spirit. Am chef sa plang mult, sa plang pentru durerile mele si ale celorlalti, sa-mi descarc sufletul plin de nenorociri, melancolii, tristeti si dezamagiri. N-am inteles niciodata de ce trebuie sa traim avand in vedere ca aproape totul e suferinta. Desi mai evoluati, suntem ca niste animale si ne luptam intre noi pentru o suprematie efemera, pentru un loc mai bun in lantul trofic, pentru a ajunge in varful piramidei. Dar cea mai sfasietoare e lupta cu tine insuti. Cand te zbati de unul singur si nimeni nu poate sa te inteleaga, sa-ti ofere alinarea, sa te ajute sa gasesti o solutie. Ne pierdem din cand in cand in iubiri trecatoare, inimile cred ca prind aripi pentru ca apoi aripile sa le fie frante si in cele din urma" fluturii nu mai au stomac". Dezamagirea este ceea ce primim de fiecare data. Sunt dezamagita de altii, dezamagesc pe altii. Ce e cel mai trist in toate astea e ca nu exista o solutie. Va trebui sa ne zbatem asa pana la sfarsitul lumii, fiecare intrebandu-se aceleasi lucruri sau incercand sa se refugieze intr-o scapare amagitoare. Nu suntem facuti sa cunoastem fericirea, sau poate ca ea nici nu exista. Sufletele noastre intinate de pacate vor cauta mereu altceva, vanitatea ne va face sa ne dorim mai mult crezandu-ne superiori si nimic nu va mai fi vreodata de ajuns. Si, tocmai de aceea murim singuri, neimpliniti, traind fara un rost, murind fara un rost. Fiecare moarte e in van. Poate e o lectie pentru cei care raman, dar cati mai tin cont de cei dusi in alte lumi? Pentru ca cine moare este uitat de toti. Asa o sa fie si cu mine si cu tine si cu toti cei care vor urma.

Toata viata mea de pana acum am crezut si mi-am dorit o iubire ca-n filme. Lucru imposibil. Cel putin in lumea asta. Nu ai cum sa gasesti iubirea absoluta intr-o viata ucisa deja de cotidian, de mizerie sufleteasca si de superficialitate. M-am oprit in mai multe gari, mereu sperand ca va fi ultima, dar de fiecare data trenul meu a trebuit sa o ia din loc, cu un vagon lipsa, un vagon manjit cu sangele suferintei si care m-ar fi nenorocit daca l-as fi luat dupa mine. Dar din pacate raman amintirile-o locomotiva plina cu amintiri, amintiri ce nu pot fi sterse cu nici o solutie de curatat, cu nici un detergent sau doar cu apa.

Totul este desertaciune indiferent spre ce ne indreptam, cum actionam, cat dormim, ce mancam, cat facem dragoste, cat lucram si asa mai departe.

Si pentru ca totusi sunt o visatoare incurabila si ma amagesc singura nu-mi mai doresc decat un singur lucru: I'd like to die of love.

ALERGIE EXISTENTIALA

Si iata-ma bolnava din nou. Dupa 3 zile in care m-am chinuit cu 2 nuci in gat(vorba lui Pisic: nuci de cocos), avand impresia ca fiecare dumicat e o lupta de a inghiti stanci, ma trezesc acum cu una si mai tare.

O iritatie ciudata pe maini, unsa din belsug cu galbenele si speranta ca va trece, deoarece ma pregatesc de aniversarea unui prieten si nu vreau sa o fac cu maneci lungi.

M-am trezit de dimineata si SHOC: iritatia era tot acolo. Sa fie raie? Sa fie o reactie a celor intamplate in viata mea? Am mancat fructul oprit? Geamano mi-a spus ca sunt alergica la prostie:)). Mai stii? Si tot Geamano a fost cea care mi-a facut o injectie in vena, prima ei intravenoasa. Si inca mai traiesc :D.

Nu stiu nimic exact. Cert e ca am o alergie la ceva de aceea m-am ales cu un regim alimentar, chinuind-o astfel pe Mari, cea care ma iubeste si ma hraneste :). Si, in plus, acum am o gaura de 50 RON in buzunar. Dar ce nu fac eu pentru sanatate. Astfel ca la aniversare voi bea doar apa plata cu lamaie ca o adevarata pitzi :D.

Si astept sa treaca cele 5 zile, sa ne "auzim" pe blog cu vesti bune.

Multa sanatate!!!!