O ULTIMA ZI DE FEBRUARIE

Raul fizic si psihic se impletesc, mana in mana, ca snurul de martisor pe care asteptam sa-l primesc maine. Va veni primavara, cu noi povesti, noi tristeti, noi zambete ce ascund amaraciune si deznadejde. Acum parca nici pastilele nu-si mai fac efectul. As vrea sa dorm, dar parca nici somnul nu mai are pace si nu vrea sa ma ajute. Poate ar trebui sa scriu un cantec, dar la ce ar ajuta? Cantecul care razbate in inima mea ori de cate ori incerc sa gandesc...asa ca mai bine nu o fac. Las degetele sa alerge pe tastatura fara sa mai gandesc, iar ele imi scriu povestea...o poveste a canapelei albastre, a fumului de tigara, a gerului de afara, a memorari innecate in alcool, in bere, vin, garrone, whisky...si un pic de suc. Arunc pe masa cartile vietii sa vad ce imi mai rezerva. Sunt toate negre. Le intorc una cate una si lacrimi rebele se preling fara incetare...OPRITI-VA!!! Sunt bine, sunt in regula, sunt verde-va mint pe toti. Va fac sa auziti doar ce aveti nevoie sa auziti. O sclipire de bucurie este innecata de toate negurile care si-au tesut goblenul pe sufletul meu neimpacat. Mi-e frig, dar n-am sa inchid geamul. Am sa tremur asa cum sufletul meu tremura, asa cum hohotele erup unul cate unul...ce bine ca le pot auzi doar eu. V-ati sfasia de durere daca m-ati auzi, dar durerea e doar a mea, o port cu mine, insa voi o hraniti. Ma simt ca acele femei care sunt placute doar daca sunt bine hranite. Am doar 50kg, dar cate tone de durere? De strigate disperate in noapte?

Toate prozele scrise, toate poeziile pentru tine, pentru un altul, pentru un altul, pentru prieteni, pentru mine...sunt o descarcare de minute, sa mai alung raul, dar e mai mult decat un parazit. S-a nascut in mine si nu o sa mai plece niciodata, indiferent ce as face sau s-ar intampla. Sau poate ma insel? Am sa dau cu banul sa aflu raspunsul...

MAI BINE DE ATAT NU SE POATE

Mi-am pus ciorapii care iti placeau atat de mult, tocurile de 12cm si esarfa rosie. Sunt gata sa mergem in barul tau preferat, sa ma arati lumii, sa-mi beau mintile, ignorand pe cei din jur...si pe tine. Am iesit din scara blocului si am inghetat instant, dar nu spun nimic pentru ca tu m-ai dorit asa si o data pe an trebuie sa-ti fac pe plac.

Ajungem in barul tau, la gasca ta, toti privindu-ma pofticios si tu mandrindu-te cu toarta pe care o cari dupa tine.

Ma asez pe scaunele invechite ce scartaie de durere sub greutatea atator nebuni frumosi sau mai putin frumosi, care si-au lasat amprenta.

Comand un vin fiert ca sa ma incalzesc si sa fiu sigura ca in curand ma voi putea refugia in lumea mea. Intre timp, fumez simandicos si zambesc gratios prietenilor tai, cu privirea desarta.

Ma ridic invocand vechea scuza ca trebuie sa-mi pudrez nasul. Iar vechiul scaun isi spune cuvantul, impungand un cui in ciorapii care iti placeau atat de mult. S-au rupt, dar tu bei si razi indiferent iar eu ma simt singura si debusolata.

Merg in infecta incapere cu pretentie de toaleta, uda de la mopul sprijinit de perete sau cine mai stie de ce. Alunec, cad, plang, machiajul mi se prelinge si arat ca o adevarata regina gotica, dar tu nu ma vezi.

Dupa cateva minute ma ridic, cu unul dintre picioare avand 12cm in minus. Ma intorc la masa. Nu ma vezi cat sunt de ravasita. Razi in continuare.

Vine si vinul...Il dau peste cap, tu-mi urezi cu o privire lasciva "Dragobete fericit!". Ma ridic, te privesc fara nici o sclipire in ochi, ies in viteza...tu razi in continuare.

Ma arunc in primul taxi, cu ochii uzi...plec spre o destinatie unde nu exista Dragobete, unde nu trebuie sa port ciorapii, tocurile de 12cm, esarfa rosie si unde nu existi tu si gasca ta ridicola.

?

Asa cum am gasit-o, poza are si un titlu: Paint or die but love me. Totul e frumos doar in imaginar. Realitatea e alta.

Si, totusi...e o provocare. Cap ou pas cap?

.......

E prima data cand pun o postare fara sa o scriu in agenda mea mai intai, sa corectez, sa caut o varianta mai buna, sa mai modific cate ceva. Fac asta pentru ca daca m-as opri acum sa fac restul ritualului mi-as pierde ideea sau poate mi-as pierde starea de spirit. Am chef sa plang mult, sa plang pentru durerile mele si ale celorlalti, sa-mi descarc sufletul plin de nenorociri, melancolii, tristeti si dezamagiri. N-am inteles niciodata de ce trebuie sa traim avand in vedere ca aproape totul e suferinta. Desi mai evoluati, suntem ca niste animale si ne luptam intre noi pentru o suprematie efemera, pentru un loc mai bun in lantul trofic, pentru a ajunge in varful piramidei. Dar cea mai sfasietoare e lupta cu tine insuti. Cand te zbati de unul singur si nimeni nu poate sa te inteleaga, sa-ti ofere alinarea, sa te ajute sa gasesti o solutie. Ne pierdem din cand in cand in iubiri trecatoare, inimile cred ca prind aripi pentru ca apoi aripile sa le fie frante si in cele din urma" fluturii nu mai au stomac". Dezamagirea este ceea ce primim de fiecare data. Sunt dezamagita de altii, dezamagesc pe altii. Ce e cel mai trist in toate astea e ca nu exista o solutie. Va trebui sa ne zbatem asa pana la sfarsitul lumii, fiecare intrebandu-se aceleasi lucruri sau incercand sa se refugieze intr-o scapare amagitoare. Nu suntem facuti sa cunoastem fericirea, sau poate ca ea nici nu exista. Sufletele noastre intinate de pacate vor cauta mereu altceva, vanitatea ne va face sa ne dorim mai mult crezandu-ne superiori si nimic nu va mai fi vreodata de ajuns. Si, tocmai de aceea murim singuri, neimpliniti, traind fara un rost, murind fara un rost. Fiecare moarte e in van. Poate e o lectie pentru cei care raman, dar cati mai tin cont de cei dusi in alte lumi? Pentru ca cine moare este uitat de toti. Asa o sa fie si cu mine si cu tine si cu toti cei care vor urma.

Toata viata mea de pana acum am crezut si mi-am dorit o iubire ca-n filme. Lucru imposibil. Cel putin in lumea asta. Nu ai cum sa gasesti iubirea absoluta intr-o viata ucisa deja de cotidian, de mizerie sufleteasca si de superficialitate. M-am oprit in mai multe gari, mereu sperand ca va fi ultima, dar de fiecare data trenul meu a trebuit sa o ia din loc, cu un vagon lipsa, un vagon manjit cu sangele suferintei si care m-ar fi nenorocit daca l-as fi luat dupa mine. Dar din pacate raman amintirile-o locomotiva plina cu amintiri, amintiri ce nu pot fi sterse cu nici o solutie de curatat, cu nici un detergent sau doar cu apa.

Totul este desertaciune indiferent spre ce ne indreptam, cum actionam, cat dormim, ce mancam, cat facem dragoste, cat lucram si asa mai departe.

Si pentru ca totusi sunt o visatoare incurabila si ma amagesc singura nu-mi mai doresc decat un singur lucru: I'd like to die of love.

ALERGIE EXISTENTIALA

Si iata-ma bolnava din nou. Dupa 3 zile in care m-am chinuit cu 2 nuci in gat(vorba lui Pisic: nuci de cocos), avand impresia ca fiecare dumicat e o lupta de a inghiti stanci, ma trezesc acum cu una si mai tare.

O iritatie ciudata pe maini, unsa din belsug cu galbenele si speranta ca va trece, deoarece ma pregatesc de aniversarea unui prieten si nu vreau sa o fac cu maneci lungi.

M-am trezit de dimineata si SHOC: iritatia era tot acolo. Sa fie raie? Sa fie o reactie a celor intamplate in viata mea? Am mancat fructul oprit? Geamano mi-a spus ca sunt alergica la prostie:)). Mai stii? Si tot Geamano a fost cea care mi-a facut o injectie in vena, prima ei intravenoasa. Si inca mai traiesc :D.

Nu stiu nimic exact. Cert e ca am o alergie la ceva de aceea m-am ales cu un regim alimentar, chinuind-o astfel pe Mari, cea care ma iubeste si ma hraneste :). Si, in plus, acum am o gaura de 50 RON in buzunar. Dar ce nu fac eu pentru sanatate. Astfel ca la aniversare voi bea doar apa plata cu lamaie ca o adevarata pitzi :D.

Si astept sa treaca cele 5 zile, sa ne "auzim" pe blog cu vesti bune.

Multa sanatate!!!!

POVESTEA CANAPELEI ALBASTRE

Am cunoscut-o acum un an si aproape 2 luni. Ne-am placut din prima; ea, nici prea moale, nici prea tare, numai buna sa te asezi si sa te relaxezi; eu, usoara ca un fulg, plina de visuri si fericita. Amandoua ne mulam una dupa cealalta ca sa ne acomodam cat mai repede.

Te-am ranit atunci cand, din greseala, am varsat cativa stropi de clor pe tine si cateva pete de alb au iesit la suprafata. Pe atunci eram mica si naiva. Am crezut ca m-ai iertat, mai ales dupa ce mi-ai dat voie sa traiesc clipe de neuitat pe suprafata ta perfect neteda si dupa ce ai fost martora la atatea zvacniri, declaratii si rasete de fericire.

Nu credeam ca intr-o buna zi-pardon, intr-o zi, ca buna n-avea cum sa fie...sau mai bine zis intr-o seara te vei razbuna.

Mi-ai fost alaturi chiar si in acea zi nenorocita de 1 noiembrie cand, inca pe suprafata ta perfect neteda, fiecare vis mi-a fost spulberat unul cate unul. Ramasa singura, m-ai primit pentru a sorbi ultimele picaturi din vinul rosu, fumand ultima tigara la lumina micilor lumanari, privind in gol si simtind cum fiecare caramida din mine se naruie una cate una.

Si iata-ne acum: eu, in pat, scriind despre tine si plangand pentru tine; tu, zacand pe podea, dezasamblata, lipsita de viata si gata de plecare, pentru a-mi lua trairile si visarile pentru totdeauna si a le muta intr-un loc in care nu vreau sa fiu. Si in care nici tu nu as vrea sa fii. Daca as avea un strop in plus de nebunie, in loc sa scriu despre tine si pentru tine, ti-as da foc si am arde impreuna pentru a mistui durerea despre care credeam ca disparuse, dar care a stat ascunsa si a fermentat, iar acum da pe dinafara.

Fiecare surub scos din tine a fost ca o implantare mai adanca in rana pe care sangele se coagulase, rana care speram sa nu mai sangereze.

Esti ca un mort care asteapta sa fie scos din casa pe muzica bocetelor mele... Dar te inseli. Nu o sa fiu aici cand o sa pleci. N-am sa-mi iau ramas bun atunci de fata cu toti. Cu toti cei care nu au cum sa ma inteleaga si n-au de unde sa stie ca ceea ce imi iau nu e doar o mobila.

Asa ca adio, Canapea Albastra!!! Nimeni nu o sa te mai iubeasca cum te-am iubit eu si nimeni nu o sa-ti mai scrie povestea. Si ai grija de lacrimile mele pe care le-am varsat alaturi de tine. Pe ele le vei avea cu tine intotdeauna chiar daca noi doua poate nu ne vom mai vedea niciodata.

ADIO!!!

...

E ora 23:16, artificiile pocnesc in timp ce eu scornesc idei marete despre singuratate si dragoste, privind din cand in cand un slide cu poze, rascolind in amintiri frumoase, dar care imi adancesc ideea de singuratate. Asa ca fug si ma axez pe dragoste, iar astazi, 06.01.2010, am descoperit cateva definitii:

-dragoste, sau asa cum zic americanii "love"(si suna mai poetic, recunosc), este atunci cand o prietena draga iti trimite mesaj in timp ce esti la munca sa te vesteasca: "Te astept cu dor, sa mancam cu spor!"(ca doar romanu' s-a nascut poet);

-dragoste e atunci cand dupa o lunga plimbare cu metroul si cativa pasi prin Bucurestiul semi- inghetat, te asteapta mancare gatita, un pat confortabil pe care sa stai vizionand un film bun, oftand sau razand la unison pe diverse faze...Si dragoste e atunci cand cineva se ridica din pat sa- ti aduca paharul cu suc pentru a-ti lua jumatatea de pastila.

Dragostea e un joc egoist. Iubim ca sa fim iubiti si ca sa ne fie bine. Si totusi...

-dragoste e atunci cand fostul iubit se ingrijeste de tine si vrea sa te stie mereu bine, gata sa iti sara in ajutor la orice ora.

Si de curand am mai aflat:

-dragoste e atunci cand niste oameni pe care-i vezi pentru prima data in viata ta te primesc cu bratele deschise, te fac sa te simti important si impartasesc cu tine momente minunate...si poezii minunate;

-dragoste e atunci cand, chiar daca esti departe, oamenii te cauta, te intreaba, te poarta in gand.

Si toate sunt ale mele. Dragostea si singuratatea si le duc cu mine peste tot. Poate intr-o zi locul care asteapta sa fie umplut va fi complet si nu se va mai vindeca singur.