O MOLDOVEANCA PE MOLDOVEANU

   Din seria lucrurilor pe care sa le faci macar o data in viata, de data asta mi-am luat inima-n dinti, bocancii in picioare si rucsacul in spate si m-am apucat de catarat spre cel mai inalt varf muntos din tara: Vf. Moldoveanu, 2544m.
   N-a fost usor, dar a meritat fiecare noapte de frig, fiecare durere de muschi si genunchi si fiecare pietricica, care nu stiu cum si prin ce minune reusea sa imi ajunga in bocanci.
   Asadar, intr-o minunata dimineata de 13 august m-am urcat impreuna cu Puful meu in trenul de 6 dimineata si iata-ne porniti spre (M)Ucea, de unde incepea aventura vietii noastre (mai mult a mea pentru ca Puf mai fusese de doua ori :)
  Dupa o plimbare destul de placuta in care n-am pus geana pe geana desi eram treaza de la 4 jumate, am ajuns in final la destinatie in jurul orei 12.
   Multumesc bunului Dumnezeu ca ne-a scos in cale un om minunat care ne-a plimbat din (M)Ucea pana in Victoria cu o duba superprafuita, dar care ne-a scutit de 10 km de asfalt incins si rucsaci de nota 10 (kg) in spate. Servus nene!
   Iar din Victoria a inceput drumul spre victorie. Daca vrei sa-ti afli limitele si cam cat poti merge pe jos, ai de aici un traseu numai bun de incercat.
   Ne-am rupt de civilizatie usor, usor si am ajuns in padure. Minunata padure, minunata racoare si minunata apa. N-as fi crezut ca poate exista atata apa pe un munte, dar credeti-ma, peste tot pe unde te intorceai era cate un raulet, o casaca, apa ce se prelingea de pe stanci si adevarate rafale care veneau in viteza de parca eram eu cand coboram pe bicicleta de la Dichiu spre Sinaia - dar asta e o alata poveste :)
    Revenind, era atat de multa apa incat n-am avut incotro si am ascultat-o toata noaptea, nu de alta dar refugiul de la Vistea Mica era chiar langa un astfel de rau tumultos.
   A doua zi, dis-de-dimineata, la ora 9 am mancat cu Puf portia de salam cu cascaval si ne-am pornit. Mare mi-a fost mirarea cand am iesit destul de repede din padurea care mi se parea ca nu se mai termina niciodata. Dar mare mi-a fost si nodul din gat cand am vazut cat am de urcat si pe ce bolovani. Pentru ca, daca in Fagaras este multa apa, in Fagaras sunt si mai multe pietroaie. Nu care cumva sa te prinda vreun cutremur pe ele ca te duci ca pe sanie.

   Si dai si urca si dai si urca...Dar peisajele...Doamne, ce peisaje! Oricat ar scoate sufletul din tine, muntele asta, iti ofera niste peisaje de nu mai poti scoate un sunet.
   Si asa mi-am petrecut cateva ore bune din viata mea, bucurandu-ma si blestemandu-mi in acelasi timp ambitia de a urca pe Moldoveanu, pana cand am ajuns la oameni. Multi oameni, mari, mici, in varsta, tineri, copii. Un baietas, rupt de la drumul dinspre Sambata, se opreste, iar cand mama lui il intreaba ce il doare, raspunde foarte serios:"Ma doare viata!" si arata spre cosul pieptului. A fost un moment delicios, ne-a facut pe toti sa radem.
   De la Vistea Mare urcam cu totii din greu, abrupt, ne mai oprim, ne mai ajutam, nu mai respiram...dar iata ca ajungem pe creasta. Teoretic, acolo ar trebui sa fie si cel de-al treilea cel mai inalt varf din tara, Vistea Mare, dar trebuie sa ma mai documentez.

   Puf imi face niste poze, eu sunt ravasita :) dar nu ma las. Si plecam impreuna sa imi salut confratele Moldovean.
   Atentie la lanturi! Mare atentie la lanturi! mai mult nu va spun, dar cand o sa ajungeti la ele o sa va dati seama despre ce este vorba.
   Si iata-ma! O minunate, preainalte si mult iubite Moldovene! Cat de dorit esti tu cand mii de oameni din toate colturile lumii vin sa te vada in fiecare an si vor sa isi faca o poza "alaturi" de tine! Ai steaguri, ai esarfe, ai chiar si propria-ti carte de musafiri si ne ai pe noi, care te iubim si te respectam nespus. Sa ne traiesti, Moldoveanule!

   Asa, ca pentru incurajare, e scris pe o cutiuta ca cine ajunge pe Vf. Moldoveanu e un invingator. Ei bine, iata-ma si pe mine, invingatoarea!
   Ce a urmat dupa a fost doar umblet mult pe creasta batatorita, cu capul in nori (la propriu), dar cu inima plina de incantare si satisfactie: in sfarsit am reusit sa urc pe Moldoveanu! Multumesc Doamne, multumesc munte, vreme buna si multumesc Puf pentru ca, chiar daca ti-ai mai rupt picioarele pe acolo de vreo doua ori, ai mai venit si a treia oara cu mine, ca sa imi arati si mie minunatiile astea.
   Peisaje ce nu au nevoie de cuvinte, o noapte la cort pe mal de lac in linistea muntelui si multi oameni frumosi care saluta, zambesc si se incurajeaza reciproc.
   Si asa implinita am plecat la 7 fara 10 dimineata dinspre cabana Podragu spre Victoria si iar stanci si iar padure si iar rucsac greu si iar si iar. Dar mai presus de toate, bucuria scopului atins, a lucrului bine facut (sic!) si amintiri care vor dainui o viata.
   Mergeti pe munte! Omul e frate cu natura, cu muntele, cu padurea! Aici putem sa ne regasim, sa ne linistim si sa ne implinim.
   Este printre cele mai extraordinare experiente din viata mea si doresc tuturor sa simta la fel. Muntele ne primeste pe toti, sa-l primim si noi pe el asa cum se cuvine!
   

ITI OFER UN LOC DE MUNCA

     

Pentru cei care nu stiu, mi-am facut veacul prin call-center (mai exact de vreo 6 ani). Nu s-ar fi gandit nimeni (mai ales ca absolventa din mine deja isi facea planuri de profesoara sau alte balarii de genul, asta datorita faptului ca am terminat facultatea de Litere la Iasi, acolo unde am invatat ca e bine sa citesti mult, e bine sa iei ca atare ce spun niste indivizi care au murit de ceva timp si in nici un caz nu e bine sa gandesti si sa iti exprimi parerea proprie), asadar repet, nu s-ar fi gandit nimeni ca dintr-o "literata" am sa ajung un negociator, un vanzator, un manipulator etc. :D. Si totusi...
       Dupa numai cateva zile de la terminarea anului universitar mi-am luat geanta in spate, iar la 7 jumate dimineata am luat primul microbuz din Barlad catre Bucuresti, astfel incepand o calatorie lunga, noua, extravanganta, care mi-a schimbat viata radical. Acum a venit momentul sa ti-o schimbi si tu.
       In Telesales (vanzari prin telefon) am facut bani cu nemiluita, bani care in mare parte la "inceputul carierei" s-au dus pe litri de bere, taxi-uri in miez de noapte si alte petreceri de genul acesta, deoarece, na, o data esti tanar si atunci trebuie sa-ti cheltuiesti toti banii pe lucruri inutile, dar te bucuri maxim ca sunt banii tai si nu ai parintilor.
       Odata cu trecerea timpului, cu inaintarea in varsta si schimbarea modului de a vedea lucrurile, mi-am dat seama ca banii ma pot ajuta sa fac alte lucruri: sa-mi vad parintii mai des, sa ii asigur o interventie chirurgicala iubitului meu, sa le fac surprize celor dragi, sa-mi permit lucruri pe care mi le-am dorit de mult dar niciodata nu le-am avut pentru ca niciodata nu parea a fi un prilej bun sa le cumpar - sau nu aveam cu ce :D. Mi-am dat seama ca banii sunt doar un mijloc spre indeplinirea visurilor, iar la visat chiar ma pricep foarte bine.
        Si le fac pe toate: o parte s-au realizat, unele sunt in curs, iar unele sunt planificate cu minutiozitate si curand vor deveni realitate.
        Asta sunt eu. Un om simplu ce a terminat o facultate care nu il ajuta in domeniul in care activeaza, insa prin propria vointa si propriile puteri am reusit sa trec de la statutul de Agent Telesales la cel de Backoffice si ulterior la cel de Team Leader.

       Unde mai exact? La un partener Orange in Bucuresti. Ai un singur "produs" de promovat, deci informatia este simpla, asadar vei jongla foarte usor cu beneficiile acestuia. Ai toate echipamentele la dispozitie ca sa iti faci treaba in cele mai bune conditii si ai tot sprijinul meu ca si Team Leader pentru ca atunci cand vei termina luna si vei baga cardul in bancomat sa ai marea multumire ca tot efortul pe care l-ai depus intr-o luna si presiunea simtita, toate au fost cu un rost.
Astfel vei deveni independent financiar, iti vei realiza visurile, iar experienta pe care o vei castiga te va ajuta atat pe plan profesional cat si personal pentru ca, sa recunoastem, fiecare lucru pe care il facem in fiecare zi si orice discutam cu orice persoana este o vanzare. Daca iti mai si ies bani din asta, atunci e perfect.

Acum te astept pe tine. Vreau sa te ajut sa faci bani. Nu-ti vor cadea din cer, ci va trebui sa muncesti pentru ei uneori chiar din greu, insa daca ai ajutorul potrivit si o vointa de fier, lucrurile vor fi simple si totul va parea o joaca. Toata lumea se plange ca e criza, ca nu sunt locuri de munca si asa mai departe. Am gasit "remediul" pentru tine. Cum ar spune cei de la "Vocea Romaniei": TE VREAU IN ECHIPA MEA.

Daca tu consideri ca ceea ce am povestit te ajuta si te tenteaza, anunta-ma. Adresa mea de mail este georgiana.ichim85@gmail.com. Astept un semn. De la mine vei avea un raspuns prompt, si ulterior, daca este cazul, ne si intalnim fata in fata pentru o discutie detalita.

Daca pentru tine personal nu se aplica, da totusi mai departe. De la un Share la altul e posibil ca totusi unii oameni sa aiba o nevoie si sa gaseasca aici o solutie.

Va multumesc pentru timpul acordat si o viata productiva sa aveti!!!

EMOTIE DE IARNA

"A-nceput de ieri sa cada cate-un fulg" si nici pana acum nu a stat. Nu-i bai. Imi place zapada. Vorba unei prietene: cand vezi ca totul e acoperit si alb ai impresia ca esti intr-un glob de "cristal" din acelea pe care le cumparam si le dam cu susu-n jos ca sa se amestece asa-zisa zapada din ele. Frumos, dom'le, n-am ce zice. Zilele trecute ma gandeam sa-mi reimpodobesc bradul. Zica lumea ce o vrea, dar poate asa il pacalesc pe Mos si mai vine o data :D
Oricum, ma apucasem sa scriu cu alta idee. Nu stiu altora cum le e, insa pe drumul catre casa m-am "impiedecat" de o multime de oameni care s-au apucat sa faca miscare fizica la lopata. Ma gandesc ca or vrea sa scape de porcul de Craciun mai repede de s-au apucat sa dea la lopata, altfel nu-mi explic. Si nu-mi explic deoarece inca imi amintesc de copilarie cand lumea nu dadea zapada la o parte, din contra, se bucura de ea. Pe atunci oamenii se dadeau cu saniile, nu cu masinile. Pe atunci te chinuiai sa scoti animalele afara ca sa le duci la adapat. Acum te chinuiesti sa-ti scoti masina din parcare sau doar sa o dezapezesti, desi esti constient de faptul ca pana dimineata va fi la fel.
Pe atunci stateai la gura sobei si vedeai flacarile cum se joaca pe pereti daca mai dadea norocul peste noi si se intrerupea si curentul. Pe atunci stateai "dupa soba" mancand turte facute pe plita la bunica, beai vin fiert si completai cu "floricele" ca sa ai mai mult spor.
Pe atunci batranii iti spuneau povesti de mult uitate pe care tu cu ochii mari ti le imagineai si te ascundeai sub plapuma sau radeai de-ti sareau nasturii de la camasa. Pe atunci iarna era iubita si ea ne iubea pe noi.
Ma bucur ca nu vad pe unde merg, ma bucur ca mi se afunda picioarele in zapada. Ma bucur ca aud scartaitul zapezii sub pasii mei. Ma bucur ca e iarna. In fiecare zi natura ne ofera un spectacol magnific si daca unii dintre noi au impresia ca este ceva mai maret decat natura, atunci e clar ca acestia au ochii inchisi si sunt orbi sufleteste.
Bucurati-va cu mine pentru ca si asta va trece repede si atunci ne vom intreba melancolici:"Ou sont les neiges d'antan?" ("Unde sunt ninsorile/vremurile de alta data?") Si ghiciti ce? Nu vor mai fi acolo.

LA INCEPUT A FOST CRACIUNUL

                                               
       Corina si Marian se cunosteau de-o viata. Se detestau la fel de mult, ea crezand despre el ca e un infumurat, el crezand despre ea ca e o flusturateca. N-ar fi visat nici intr-o mie de ani ca destinul ii va aduce impreuna, asa cum cu zeci de ani mai inainte mama ei a avut o relatie cu fratele lui, relatie esuata de altfel, insa ramasa in memorie, mai ales ca s-a nimerit sa fie vecini de bloc, locuind chiar la acelasi etaj. Ironic, nu?
       Era o iarna geroasa cand ea a iesit la "disco" cu o buna prietena la vremea respectiva, Geanina, in prima seara de Craciun, seara in care Corina nu-si mai dorea nimic. Ca de obicei, tatal ei venise beat acasa, s-a certat cu nevasta-sa si uite asa s-au dus pe apa sambetei sarbatorile. Nu era ceva nou. In fiecare an parintii ei se certau de Craciun, pastrand supararea pana de Revelion cand prin nu stiu ce minune (poate avea legatura si cu faptul ca atunci ramaneau singuri acasa) se impacau si intrau in Noul An oarecum fericiti.
          Revenind, Corina si prietena ei au plecat la "disco" sa-si arate miscarile, fara un plan, fara intentii, fara nimic. La urma urmei erau niste adolescente, Corina in clasa a XII-a, iar cealalta cu un an mai mica. Nu bause nimic, nici nu avea bani pentru asta. De acasa primise doar bani pentru "intrare" si ii era suficient. Nu-si dorea decat sa danseze, lucru care intotdeauna a facut-o sa se simta bine. Astfel reusea sa uite ca si anul acesta a primit niste cadouri pe care nu le merita, asa cum ii spusese tatal ei, reusea sa uite ca este singura de sarbatori si ca in curand va mai trece un an din viata ei, an in care nu reusise sa faca nimic - sau cel putin asa era lasata sa creada.
          Insa Corina nu stia ca de data asta Craciunul o sa fie altfel. Si asta pentru ca, printr-o fericita coincidenta, destinul a facut ca si Marian sa vina in acea seara sa petreaca. Nu s-a dus in alta parte, a venit acolo, la ea acasa, pe teritoriul ei, in culcusul ei, in sufletul ei.
       
         

SCRISOARE CATRE SOFERUL DE ROMANIA

                                                                  Draga Soferule,






             Numele meu este Georgiana, am aproape 28 de ani si sunt pieton. Iti scriu aceasta scrisoare datorita frustrarii pe care mi-ai creat-o tu si restul milioanelor de soferi din aceasta tara. Da, tu, si toti cei ca tine.
             Nu stiu altii cum sunt, insa eu, cand nu am loc sa merg pe trotuar datorita masinilor, cand la trecerea de pietoni trebuie sa ofer prioritate soferilor si sa ocolesc masinile oprite direct pe zebra, stau si ma intreb: de ce esti atat de ignorant si fraier? Platesti in fiecare an taxe peste taxe si totusi nu ai un loc al tau de parcare, strazile sunt gaurite ca dupa bombardament, iar despre autostrazi...nici nu vreau sa mai vorbesc. De ce vegetezi in propria-ti comoditate in loc sa iei masuri, sa te revolti si sa iei atitudine pentru banii pe care ii dai statului, bani munciti de tine din greu si cu care altii isi umplu buzunarele, isi fac case de vacanta si au concedii de zeci de mii de euro, in conditiile in care tu poate nu-ti permiti nici macar un concediu pe litoralul nostru? De ce esti atat de prost? Te plangi ca s-a scumpit combustibilul, te plangi ca ti se strica masina datorita soselelor, iar in fiecare seara, dupa o obositoare zi de munca pe un salariu de rahat, mai pierzi trei sferturi de ora sa gasesti un loc de parcare, uneori luandu-te la cearta cu un altul ca tine. ASA ITI TREBUIE!!! ITI MERITI SOARTA!!! Daca nu vrei sa-ti ceri drepturile, asta patesti. Nu e vina mea, nici a celuilalt sofer care isi parcheaza masina pe locul pe care tu l-ai vazut cu 5 secunde mai tarziu. E doar vina TA!
          Te-am jignit? Sper ca da. Poate in felul asta te vei trezi din "somnul cel de moarte'' si vei face ceva. Iesi din ignoranta si fa in asa fel incat ca banii pe care ii dai in fiecare an -  bani cu care ai putea sa faci altceva, sa-ti faci un cadou, sa ajuti un sarman, orice dar nu sa-i dai la stat - sa merite.
          Gandeste-te ca in Africa sunt autostrazi care arata de mii de ori mai bine decat la noi, in Japonia se repara o autostrada in 2 saptamana, la noi trec ani si nu se mai termina. Deci se poate, doar ca tu, prin indiferenta ta iti sapi propria groapa in care vei cadea din cauza stresului si hranesti buzunarele celor care sunt mai destepti decat tine pentru ca au vazut ca te pot fura, iar tu nu ai nimic impotriva.
          Desteapta-te Soferule! Nu e greu. Mai intai trimite asta tuturor prietenilor tai "soferi'' care se scalda in aceeasi mocirla ca si tine si impreuna luati atitudine.
          Iar daca ajunge si la un pieton, nici tu, pietonule, nu esti absolvit de responsabilitate. Fiecare picatura conteaza, fiecare strop de apa, fiecare graunte de nisip.
          Ia-ti inima-n dinti si volanul in mana si da-i batai. Masina ta urla dupa un loc de parcare, rotile tale tanjesc dupa sosele nivelate, tu plangi dupa banii pe care-i dai si din care nu se cunoaste nimic. CE DRACU MAI ASTEPTI???



                                                                                                         Cu nerabdare si speranta,


                                                                                                                               Georgiana

DAMA CU CAMELII-pentru ca uneori (nu) se termina cu bine

Ma declar o pasionata a povestilor de dragoste. Le citesc, le ascult, le privesc, le traiesc etc. Aseara am terminat de citit "Dama cu camelii", carte scrisa de Alexandre Dumas-fiul. Vorba aia: "Asa tata, asa fiu." Placut e ca  aici chiar gasim o poveste inspirata din realitate. Poate nu la fel de dramatica, insa acesta este rolul literaturii-sa accentueze si sa hiperbolizeze lucruri care de fapt au avut o intensitate mai mica.
Vorbim despre un alt secol, despre femei intretinute, barbati care sunt gata sa se ruineze pentru astfel de femei si, binenteles, o iubire imposibila din care poti doar sa gusti, dar care nu poate fi dusa pana la capat. Pentru ca nimic nu tine la nesfarsit si nu intotdeauna ceea ce iti doresti chiar se indeplineste (oare cum functiona autosugestia pe atunci?). E o poveste tare trista, asa ca daca va apucati de aceasta lectura pregatiti-va cu un pachet de servetele, o sticla cu vin si asigurati-va ca ulterior veti avea companie. Nu se recomanda persoanelor care au suferit de prea multe ori din dragoste :)
Oricum, este o lectura foarte placuta, simpla, potrivita pentru usoara melancolie ce ne invaluie acum, in prag de toamna. Iar ca sa fii sigur ca treci peste starea de visare sau intristare, planifica-ti un week-end la Sinaia cu prietenii. Chiar ajuta. :)) Asa ca lectura placuta iar pentru mine un week-end...EXPLOZIV...URAAA!

FIESTA

Daca e vara, e fiesta - la munte, la mare, in club-uri...oriunde. Insa pentru astazi va propun un alt tip de fiesta, o fiesta in stilul lui Ernest Hemingway. Mai exact, este vorba despre romanul sau de debut care poarta acest nume,"Fiesta". Deci, de data aceasta vom avea o sarbatoare prin lectura.
Actiunea se desfasoara in jurul unui grup de americani expatriati, ce locuiesc in Paris si care, frecvent, merg in diverse excursii in Franta si Spania. Fiecare personaj in parte are ceva specific, astfel incat monotonia nu isi gaseste locul in acest tablou: se distreaza, beau, se indragostesc, flirteaza etc. Personajul feminin central este Brett Ashley, o individa ciudata care a fost implicata in legaturi mai mult sau mai putin intime cu fiecare membru al grupului, dar care categoric il iubeste pe Jake. Jake, normal, este personajul masculin principal. Si el o iubeste pe Brett. Dar de ce nu sunt cei doi impreuna? Hai sa-i spunem frivolitate si...o rana urata de pe urma razboiului, datorita careia Jake nu mai poate satisface anumite nevoi ale femeilor.
De ce "Fiesta"? Pentru ca in cele 244 de pagini vom lua parte la o adevarata fiesta in Spania, in care taurii devin cele mai importante animale si in care timp de o saptamana nu te mai poti intelege "om cu femeie". Daca pana acum credeati ca aveti o idee despre ce inseamna luptele cu tauri, acum veti afla mult mai mult.
Descrierile pana in cele mai mici detalii, uneori extrem de sacaitoare, te ajuta totusi sa vizualizezi o imagine completa a fiecarui peisaj, personaj si eveniment. Veti observa ca Hemingway scrie intr-un stil foarte simplu, dar foarte expresiv.
Nu va ramane decat sa va delectati cu acest nou tip de fiesta, dar aveti grija: o sa va placa si provoaca dependenta. :)
Culturalizare placuta!!!

DESPRE O PERSONALITATE MAI MULT DECAT DESPRE O CARTE

Cu totii l-am cunoscut pe Mircea Eliade. L-am studiat la scoala, l-am cunoscut prin intermediul profesorilor si l-am "injurat" teribil atunci cand am fost obligati sa citim romanele sale in timpul liber. Am cautat cu febrilitate sa descoasem povestea de iubire din "Maitreyi" si ne-am speriat in "Noaptea de Sanziene".
Am incercat sa ne inchipuim cum e sa dormi doar patru ore jumate pe noapte si ne gandeam cat de norocos e ca stie atatea limbi straine. Insa nimeni nu ne-a spus cum a ajuns Eliade  acolo. Am luat lucrurile ca atare fara sa cautam dedesubturile povestii, insa, intamplator saptamana trecuta  mi-a ajuns in mana "Incercarea labirintului", carte ce cuprinde o serie de intrevederi intre Claude-Henri Rocquet si Mircea Eliade, inregistrate mai intai la un magnetofon, ulterior transpuse pe hartie. O idee indrazneata, avand in vedere faptul ca astfel "spontaneitatea este imediat inregistrata" si nu mai poti lua inapoi ceea ce ai spus.
E o vasta biografie de la origini si pana in prezentul de la vremea respectiva, in care il descoperi pe Eliade asa cum a fost el. Nu prin intermediul scrierilor sale, nu prin ceea ce spune critica despre el ci prin ceea ce spune el insusi, prin experientele pe care le-a trait, prin marea deschidere in gandire, curaj si setea de cunoastere. Un om care intr-o viata a facut si a trait cat altii in zeci de vieti, totul cu masura, vorbind cu modestie despre experientele sale si avand generozitatea de a le imparti cu toti cei din jur.
Nu si-a dorit celebritatea insa a ramas in literatura romana si universala o figura marcanta. N-a fost omul resentimentelor, de aceea a trait viata intens, din plin, fiecare secunda, indiferent unde.
Este un adevarat model de urmat, un exemplu pozitiv si un izvor nesecat de cunostinte.
Acum il putem cunoaste si altfel. Acum il descoperim in "Incercarea labirintului".
Cei care au citit multe din operele lui Eliade vor intelege mai usor aceasta carte, iar cei care au citit prea putin, vor simti imboldul de a lua cu asalt anticariatele pentru a-si imbogati biblioteca cu ceva Eliade in plus.
Mult succes!

EU BAC-UL L-AM LUAT

Inainte de a citi aceasta postare, v-as ruga sa urmariti mai intai videoclipul de deasupra - o melodie celebra adaptata la situatia scolara din ziua de astazi, de fapt din ultimii ani. Ce simtiti acum? Parerile sunt impartite: unii vor fi amuzati, altii indignati, altii le vor simti pe amandoua.
E pacat ca in fiecare an trebuie sa ne confruntam cu astfel de imnuri care "lauda" prostia omeneasca, ignoranta si lipsa de respect pentru educatie. Nu e vina celor ce dau nastere acestor melodii, ci e vina celor ce ne dau motive sa le compunem.
Am 27 de ani. Au trecut 9 ani de cand am dat bac-ul, insa pe atunci majoritatea erau admisi nu respinsi. Ce s-o fi intamplat intre timp? Tin minte ca singura proba la care mi-am facut probleme si chiar am plans, a fost proba de educatie fizica. Stiu ca suna pueril, insa acolo mi-a fost cel mai frica-era sa-mi rup si gatul cand a trebuit sa stau in maini si am cazut intr-o pozitie nu prea favorabila gatului meu. Asadar, nu limba romana sau limbile straine imi dadeau batai de cap. Tare as vrea sa vad si in ziua de astazi un elev care sa-si faca griji doar pentru educatie fizica.
Recunosc, nu am invatat pana "mi-au iesit ochii din cap", insa am fost mereu prezenta la scoala, mi-am dat interesul, am fost atenta si am fost constienta de faptul ca "ai carte, ai parte". Nu aveam calculator, locuiam la camin si chiar am avut si uniforma. Era disciplina. In plus, e vorba si de respectul fata de parinti. Atunci cand esti la scoala ai o singura responsabilitate: sa inveti. De restul se ocupa parintii. Dar tu ce multumire le aduci cand mergi acasa si le spui ca nu ai promovat? E atat de greu? Daca nu te descurci cu o singura treaba, ce te faci cand cresti "mare" si toate grijile vin pe capul tau? Serviciu, cheltuieli etc.
Parca tot sistemul a devenit inconstient peste noapte si nu mai avem nici o randuiala in societate. Parintii nu au timp sa se ocupe de copii, pentru ca muncesc precum robii sa aibe ce sa puna pe masa, profesorii nu-si mai dau interesul pentru ca nu sunt motivati financiar (si chiar au dreptate) iar elevii se gandesc doar la petreceri, tigari, bautura si internet. E un lant al slabiciunilor si consider ca toata vina este a sistemului. Intr-o tara in care reformele se schimba de la un an la altul, nici nu mai stii ce trebuie sa mai inveti. Fiecare ministru al invatamantului mai vine cu ceva nou, nu pentru ca ar fi mai bun, ci pentru ca trebuie sa-si lase amprenta in scurta trecere prin minister si sa justifice banii pe care ii ia. E ca un laborator in care, din pacate, cobaii sunt elevii, viitorul tarii. Iar cand ma uit in jur si vad ce viitor ma asteapta, imi vine sa iau exemplul multor cunostinte care si-au luat jucariile si au plecat peste granita.
Mircea Eliade vorbea despre rolul paradigmatic pe care il detine elita intelectuala - sau ar trebui sa il detina - in formarea spirtualitatii unui popor, aceasta elita fiind purtatoare de inteligenta si traditie, constituind astfel un model de urmat. Dar care mai e elita intelectuala in Romania? Unde sunt emisiunile educative de altadata? De ce atunci cand deschizi televizorul e ca si cum ai intra intr-un circ in care vezi doar maimutareli, prostie, barfa si incultura? De ce televiziunea naste monstri?
Ne plangem de una si de alta, insa totul e consecinta actiunilor noastre. Felul cum ne purtam cu cei din jur, cum ne educam reciproc, ce alegem, la ce ne uitam, cum ne petrecem timpul liber - toate dau nastere haosului in care traim.
Romanul nu e prost, dar e delasator. De ce sa faca ceva bine cand sunt altii in jur care ar putea face in locul lui? Mai bine mergi cu valul. Capul plecat sabia nu-l taie. Dar daca tot nu faci nimic, atunci nu te mai plange. Romanul isi merita soarta. Incepand de jos si pana la cel mai inalt nivel, totul este corupt. La noi se va face ceva doar cand oameni foarte puternici vor lua fraiele tarii in maini si vor pune biciul pe oameni. Asa au reusit multe natii care acum o duc foarte bine si sunt foarte organizate, dar in tara asta in care toti se gandesc de unde si cum sa mai fure, unde vom gasi astfel de oameni?
Tot Eliade sustinea ca "suntem condamnati sa invatam si sa ne trezim la viata spirituala prin carti". Frumos! Dar cati mai citesc? Si ce citesc? Ne impotmolim in cotidian si uitam esentialul.
Asadar, eu bac-ul l-am luat, c-am invatat (ca sa fac si o rima). Si sunt multi ca mine, din aceeasi generatie, mai mari, chiar si mai mici. Ne-am straduit, ne-am responsabilizat si am trecut acest test. Dar vine din urma generatia facebook. Chiar meritam sa traim intr-o tara ca asta dupa tot efortul depus? De fapt, intre oameni ca acestia. Pentru ca avem o tara minunata, pacat ca este locuita.
Poate ar trebui sa revizuim imnul national: "Desteapta-te romane!" si nu in ideea de a te trezi dimineata, ci cauta sa te trezesti din somnul inconstientei in care te balacesti de atata timp, si, da, desteapta-te, nu mai face pe prostul, ca la un moment dat vei ramane asa.
Ce-mi doresc? Imi doresc ca la anu', pe vremea aceasta sa ascult un hit despre cum mai toti elevii au luat bacul si nu pentru ca au copiat, ci pentru ca au invatat iar lista cu perle de la examene sa fie mult mai scurta sau inexistenta. Putem noi ca oameni sa facem ca acest vis sa devina realitate?

ZIUA DE LITERATURA

Buna ziua, dragi cititori, atat ai postarilor mele pe blog cat si cititori de carti! E miercuri, e o zi superba de vara si tot ce-ti poti dori e sa lenevesti intr-un hamac, avand o carte buna sa-ti tina companie. E ziua in care, asa cum v-am obisnuit de doua saptamani, impartasesc din lecturile mele si va fac o propunere. Iar pentru saptamana aceasta va propun "Tess d'Urberville".
De ce? Pentru ca merita fiecare secunda, pentru ca nu este doar un roman, iar pentru cine poate vedea dincolo de randuri, este o adevarata lectie din viata.
Cartea apartine lui Thomas Hardy si a aparut in 1891, creand adevarate controverse la vremea respectiva, ulterior fiind recunoscuta ca o opera importanta a scriitorului.
Si chiar daca este povestea unei fete de la tara, romanul frapeaza prin problemele existentiale cu care aceasta se confrunta, prin profunzimea gandurilor si tragedia de a-si pune viata in multumirea celor din jur, nestiind sa traiasca pentru sine. Munceste pana la epuizare pentru a-si ajuta familia, se ascunde in cele mai vitrege locuri pentru a fugi de gura lumii si chiar infaptuieste o crima pentru dragostea sa transformata in adoratie.
Nu avem parte de un sfarsit fericit, asta poate pentru ca fiecare sa inteleaga ca e mai important sa ne bucuram de ceea ce avem si sa pierdem mai putin timp gandind si agatandu-ne de lucruri trecute, sa analizam intr-o masura mai mica si sa apreciem lucrurile asa cum ne sunt oferite. Si chiar daca povestea este una trista, asta ne demonstreaza inca o data in plus ca e mai important sa traim si sa simtim "la joie de vivre".
Asa ca nu mai pierdeti vremea. Tess va asteapta sa va spuna istoria ei, iar eu trebuie sa ma pregatesc pentru miercurea viitoare. Pana atunci, bucurati-va de lectura si...bucurati-va de tot!

DACA E MIERCURI, E ZI DE CARTE

A trecut o saptamana de cand v-am facut cunostinta cu Sofia, iar acum e timpul sa mergem mai departe cu o alta recomandare, desi din alta categorie, la fel de interesanta.
Pentru ca suntem in toiul verii si afara e o adevarata canicula, ce poate fi mai potrivit decat "Pe jos spre Pol?" O calatorie in 15 capitole plus o anexa tehnica prin care veti descoperi ce inseamna o astfel de aventura, iar daca v-ati propus vreodata sa faceti o excursie la Polul Nord, dupa ce veti citi aceasta carte o sa va ganditi de doua ori inainte sa porniti a drum.
Cartea apartine lui Jean-Louis Etienne, cel care a intreprins, de fapt, expeditia de unul singur-doar el si sania lui. A avut doua incercari, cea din urma fiind incununata cu succes la data de 11 mai 1986, la orele doua dimineata, iar in cele 264 de pagini veti afla cum a decurs calatoria pas cu pas. Asa ca pregatiti-va comod sa parcurgeti pagina dupa pagina, in timp ce naratorul se supune la toate chinurile posibile pentru a-si indeplini visul. Asa cum spunea si el: "In mod hotarat, Polul Nord este un exemplu desavarsit de masochism nestavilit, intr-adevar recomandabil oricarui "nebun"."
Este o poveste despre curaj si incapatanare, despre lupta dintre instinctul de conservare si vointa, despre ambitia de a vedea un vis devenit realitate, indiferent cate obstacole ai de invins pentru asta. O adevarata lectie de viata, demonstrandu-ti ca nu ceea ce este material conteaza, ci implinirea sufleteasca: "Cel ce trebuie sa recunoasca si sa admita ca si-a atins scopul este spiritul omului care a facut ascensiunea."
In plus, fiind extrem de captivanta, te vei trezi la un moment dat ca nici nu mai simti atat de puternic caldura de afara, avand in vedere ca temperaturile prin care esti plimbat sunt toate sub 0, ajungand chiar si la -50 de grade. Vei infrunta pericolul de a te intalni cu ursul polar, de a sfarsi inecat in apa atat de rece de iti taie respiratia, sau pur si simplu de a te pierde pe banchiza, in Marele Alb, datorita blizzard-ului, un vant foarte puternic care te impiedica sa mai continui si te face sa te dezorientezi total.
Este o lectura usoara ce iti va lua aproximativ doua zile pentru a o termina, insa ceea ce iti va ramane va fi imaginea unei lumi noi, puterea de a lupta in orice situatie si o usoara senzatie de racoare atunci cand iti amintesti ca, desi la noi sunt peste 30 de grade, undeva in lumea asta este frig, tot timpul frig.
O recomand amatorilor de aventuri tari, dar si celor care pot face cunostinta cu locuri deosebite doar prin intermediul cartilor sau al televizorului. Pentru ca randurile sunt in fata ta, insa daca inchizi ochii, imaginatia iti va aduce niste privelisti deosebite, astfel incat, la un moment dat vei avea impresia ca tragi si tu la sanie alaturi de Etienne.
De altfel, vei mai invata ceva: chiar daca iti propui un lucru, dupa ce l-ai implinit, mergi mai departe, cauta un alt ideal, niciodata nu te opri, pentru ca viata este o experienta, nu o destinatie. Asa cum si Etienne, dupa ce a atins Polul Nord, a hotarat sa plece si in cucerirea Polului Sud.
Calatorie placuta, atat in lumea cartilor cat si in viata de zi cu zi!

CE CITIM? RECOMANDARI SI NU NUMAI

Pana mai zilele trecute mi-am umplut zilele, noptile, plimbarile cu metroul si minutele din salile de asteptare cu ajutorul lui William Styron.
"Alegerea Sofiei" a fost si alegerea mea.
Din cele o suta si ceva de volume ce-mi ocupa spatiul din camera, am ales aceasta carte sa-mi ocupe si timpul. Si recunosc: a fost o alegere inteleapta. Cine a citit-o, stie de ce. Cine nu, va afla curand. Si spun curand, pentru ca este genul de carte pe care odata ce ai pus mana, nu te mai saturi, vrei sa afli mai mult si mai mult. Efectiv sa o devorezi.
Sunt atatea povesti impletite ce te plimba in trecut si prezent, te lasa in asteptare, dau nastere la atatea intrebari, facandu-te nerabdator sa descoperi raspunsurile.
Povestea baiatului din Sud, Stingo, virgin la 22 de ani, frustrat de pornirile sexuale neimplinite, ce isi canalizeaza energia in scrierea unui roman autobiografic.
Povestea unei supravietuitoare a lagarului de la Auschwitz, poloneza Sofia, ajunsa acolo datorita unei stupiditati a destinului, aflata in trenul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Povestea evreului cu mintea in ceata, Nathan, clocotind de furie impotriva nazistilor, ce au cauzat atatea atrocitati si au scapat nepedepsiti.
Iar faptul ca aceste fiinte total diferite formeaza un tot unitar face povestea si mai interesanta. Un triunghi al bermudelor, conjugal, un triunghi al descoperirii, al dorintei de a trai si de a muri.
Un proces de judecata in care Nathan este acuzatorul, iar Stingo si Sofia acuzatii, Stingo fiind vinovat ca s-a nascut in Sud, acolo unde negrii au dus o viata mizera, iar Sofia este acuzata de a fi scapat din lagar in timp ce milioane de evrei si-au gasit sfarsitul in camere de gazare, crematorii si asa mai departe.
De data aceasta cititorul isi poate face o imagine si despre ce inseamna viata de dupa Auschwitz: mustrarile de constiinta, tentative de sinucidere si trecutul care te ajunge din urma mai devreme sau mai tarziu hotarandu-ti soarta. De asemenea, puteti afla despre sexualitatea anilor '20-'30, intelegand astfel mai bine personajul Stingo si frustrarile sale, fiind deseori martor al raporturilor sexuale si prea putin participant.
E istoria unei povesti de dragoste dusa la extrem, o iubire neimpartasita, o dragoste prieteneasca, parinteasca si conjugala.
Asadar, gasesti tot: drama, iubire, tragedie, momente comice, erotice, confesiuni, toate alcatuind sarea si piperul acestui roman, garantandu-ti o lectura ce te tine in permanenta cu sufletul la gura.
Dupa ce am terminat cartea am incercat si varianta film, insa atat de multe detalii se pierd, atatea lucruri importante, incat e ca si cum ai sti povestea doar pe jumatate. Deci nu se merita.
Autorul cartii a primit ulterior mai multe premii pentru acest roman, insa parerea mea e ca nu acestea fac povestea mai valoroasa ci modul in care sunt transpuse ideile, simtamintele, felul in care spune lucrurilor pe nume.
Asa ca daca vrei o lectura de calitate, pentru saptamana aceasta alege "Alegerea Sofiei" si te asigur ca nu o sa regreti.
Lectura placuta!

PENTRU CA, IN SFARSIT, PLOAIA A VENIT

E trecut de ora 23. Sunt in balcon si ma gandesc ca nimic nu se compara cu o ploaie de vara. Mai ales noaptea-mirosul, linistea, impacarea...
Ploua cu stropi mari, ma uda pe picioare, pe maini, insa nu dau inapoi. Imi era dor.
Sunt cateva saptamani de cand a venit canicula peste noi, de cand toata lumea se vaita de zapuseala, plimbarea in RATB sau cu metroul a devenit un chin, iar oamenii parca au uitat ca acum jumatate de an era iarna si frig si pe atunci plangeau dupa caldura de alta data. Rolurile s-au inversat. De fapt, chiar as putea pune pariu ca si in aceste momente, in noaptea asta, exista persoane care sunt nemultumite de faptul ca ploua, desi acum cateva ore ar fi dat orice pentru o bruma de racoare. Asa ca...da-i omului orice. Intotdeauna va gasi o obiectie.
Insa mie imi place. Imi amintesc de faptul ca vara trecuta, datorita internet-ului, am facut rost de un program cu sunete din natura. Ma ascundeam in casa, inchideam geamurile si de fiecare data alegeam ploaia, inchideam ochii si, chiar daca afara erau aproape 40 de grade, in camera mea era ploaia- cantecul si dansul ploii.
De ce ploaia? Pentru ca intotdeauna a avut ceva magic. A fost ca o renastere-dupa potop, a fost ca o spalare a mizeriei si a pacatelor...este cea care aduce racoarea dupa o torida zi de vara...mai buna, mai ieftina si mai sanatoasa decat o bere :)
Cand eram in liceu petreceam mult timp la bunici. Exista pe atunci si o mica discoteca, fara manele, fara fite, doar muzica buna si marea gasca de prieteni, adunati din toate colturile tarii. Intr-o noapte de vara, ca si acum, am iesit cu totii afara.
Incepuse sa ploua.
Noi am inceput sa dansam.
Dj-ul, care ne-a vazut euforia, ne-a incurajat, dand play la o melodie veche dar minunata: "It's raining man". Repet- a fost magic. Au trecut aproximativ 10 ani de atunci, insa eu imi amintesc de parca ar fi fost ieri.
Cati dintre voi nu ati impartasit cu ploaia momente intime, fiori, tristeti, bucurii? Insa indiferent ce, ploaia ne invata sa nu ne descurajam, pentru ca oricat de grea e o situatie sau oricat de puternica e nebunia furtunii, intotdeauna apare curcubeul. Deci pentru toata lumea exista speranta.
Iar daca romanul e inventiv si hazliu si spune ca vremea de ploaie e vreme de numarat bani si facut copii, ganditi-va ce fac eu acum :)))

PS: Acum o saptamana va povesteam de concertul la care a participat si trupa Cargo. Au facut "furouri" cu piesa "Daca ploaia s-ar opri". Pe atunci nu ploua. Probabil au suparat pe cineva intre timp, daca la o saptamana dupa a inceput sa ploua :D
Ar trebui sa tina un  nou concert in care sa cante "Daca salariile s-ar mari" si poate dupa o saptamana se intampla. :))

CUM MI-AM PETRECUT INCEPUTUL DE SAPTAMANA

E luni. Toata lumea se pregateste sa mearga la serviciu, la scoala, la gradinita, la..., la..., la. In fiecare dimineata de luni cineva se pregateste sa faca ceva undeva. La fel am facut si eu.
Desi mi-a fost tare greu sa ma dau jos din pat si sa trec peste cafea, lucru care mi-a dat o incredibila durere de cap pentru toata ziua, am reusit sa ma adun si sa-mi incep turul in forta prin spitalele din Bucuresti.
Mai intai am mers in Crangasi, unde a trebuit sa mi se ia sange a doua oara pentru niste analize pe care o "binevoitoare" persoana mi le-a gresit in prima instanta, iar cu aceasta a doua ocazie am lasat ceva sange in plus, chiar si pe podea :)...am numit asta "Revolta venei de la mana dreapta, intepata de doua ori in decurs de nici o saptamana". Nu stiu despre voi, insa eu cu siguranta urasc acele.
Am luat metroul pana la Stefan cel Mare, pentru ca a doua mea statie in domeniul medical a fost spitalul Colentina. Pentru prima data acolo, mi-a luat cam o ora sa-l gasesc, nu pentru c-as fi eu zapacita, ci pentru ca indicatiile oamenilor care m-au ghidat erau care mai de care mai diferite, pentru unii spitalul fiind extrem de aproape sau o, ho, ho, extrem de departe. Asa ca am colindat destul de mult de una singura prin zona, am traversat parcul din zona circului, parc in care se munceste, daca prin munca se intelege sa tai iarba si sa o lasi pe alei. Norocul meu ca nu eram pe role. Am vazut si trei broaste testoase pe cel mai inalt punct al lacului, stand acolo pentru ca, la cat de mizerabila e apa, probabil si pestii ar sta pe cel mai inalt loc daca ar putea respira.
Am trecut pe langa circ, unde am putut vedea cateva camile, initial simtind bucuria copilului ce vede ceva intalnit doar in carti sau filme, ulterior simtind tristetea adultului vazand cat de "bine" aratau saracele animale.
In fine, am reusit sa ies din parc si cu chiu cu vai am gasit si spitalul.
Ati intrat vreodata pe site-ul spitalului Colentina? Acolo unde puteti vedea cladiri frumoase, unde sunt descrisi oameni care sunt gata sa va ajute si sunt acolo pentru dumneavostra? In acelasi timp, stiati ca nu tot ce zboara se mananca si nu tot ce e pe net e adevarat?
La urma urmei e doar un alt spital in Romania, infiintat acum multi, multi ani, mai exact in 1858, incremenit in 1989, pana cand dupa 2000 au mai fost infiintate cateva sectii. Eu, personal, nu am apucat sa intru in cladirile noi, insa ce am vazut pe unde am fost a fost de ajuns. Tipic romanesc. La camera de garda o mare imbulzeala, o tante blonda care tipa la fiecare pacient, scari de urcat si...cozi uriase la cabinete. Ciudat ca pentru ce aveam eu nevoie exista 2 cabinete, doar unul fiind folosit.
Am avut "placerea" si oroarea de a petrece doua ore in picioare, langa usa unui cabinet din care, din cand in cand, o voce feminina ne anunta ca are nevoie de 10 minute pauza, ne anunta ea cand sa intram, cabinet in care alti doctori si asistente intrau ca la ei acasa, insa in care pacientii ajungeau cu greu. Ma intreb daca medicii sunt constienti de faptul ca datorita acestor oameni, care stau zilnic la cozi asteptand un pic de atentie, au un loc de munca si un salariu. Poate daca si-ar da seama de acest lucru si-ar schimba si atitudinea de superioritate, aroganta si iritare.
Oricum, au fost doua ore in care nu m-am plictisit, asta pentru ca am obiceiul de a studia tot ce ma inconjoara. Si pentru ca eram o "caruta" de oameni, adunati intr-un spatiu destul de mic, am putut auzi si cateva lucruri care sa ma amuze si sa ma uimeasca.
Ca sa intelegeti un pic mai bine, incerc sa descriu un tablou: eu rezemata de perete, in fata mea o pustoaica dintr-o clasa de elita, dupa spusele ei, in care media generala a fost de 9,02. O aud cum ii explica tatalui ei ca daca un om din 1900 ar fi adus in societatea noastra de astazi "ar moare" imediat. Interesanta remarca, gresita exprimarea. Asadar, astfel se vorbeste in clase de elita. Nici nu ma mira ca limba romana e in continua transformare si nu intr-un sens bun, iar bacalaureatul a ajuns un ideal. Multi aspira la el, putini il promoveaza.
In dreapta mea se afla o doamna care emite ideea de baza: "Ordine, ordine, ordine! De asta avem nevoie!!!" Mi-a placut asta. O fi fost vreun dictator intr-o viata anterioara.
Toata lumea era intr-o stare de surescitare si irascibilitate, precum o bomba cu ceas. Insa in fata doctorilor nimeni nu are nimic de spus. Toti sunt umili.
Ce conteaza ca baile arata groaznic si dupa doua ore refuzi totusi sa mergi la toaleta, de teama sa nu iesi cu ceva in plus de acolo? Ce conteaza ca o consultatie care ar fi durat trei minute, s-a lungit la aproape 15, pentru ca doctorita si asistenta aveau sa-si povesteasca cate in luna si in stele, timp in care eu stateam semi-imbracata in fata lor, descoperind cu stupoare care e cauza pentru care oamenii stau atat de mult pe langa cabinetele doctorilor?
Insa, una peste alta, a fost si un lucru amuzant. Asteptand atat de mult pe hol, vezi multe lucruri, insa nu stiu cati dintre voi au reusit sa vada varianta lui Ombladon la aproape 60 de ani. Eu am reusit. Si, Ombladon, stai linistit, chiar aratai bine. Par alb, des, o barba lunga si ingrijita si o constitutie de invidiat. Pacat ca n-am putut face o poza, insa am una mentala si de fiecare data zambesc cand imi aduc aminte.
Concluzia: va mai trece mult timp pana cand sistemul sanitar va fi unul civilizat si la noi. Probabil voi mai petrece multe ori asteptand in fata cabinetelor, insa, in acelasi timp, voi mai vedea si voi mai auzi multe lucruri interesante, atat placute cat si neplacute, important e sa gasim o utilitate fiecarei secunde pentru ca o avem o singura data si nu se mai intoarce, pentru ca fiecare moment e important si fiecare vorba, intamplare, persoana ne poate aduce noi invataminte sau divertisment :)

URSUS BEER-VOLUTION

Iata-ma si in Piata Constitutiei sau Prostitutiei cum ar spune anumiti celebri cant-autori romani :)
E sambata seara si daca tot a inceput nebunia in Bucuresti, am hotarat sa ies si eu din vizuina mea si sa ma aventurez in multime, fiind prezenta la o serie de concerte sub marca Ursus Evolution.
Am urmarit programul, am vazut ce ma intereseaza si m-am facut prezenta la ora 20 cand Vita de Vie isi incepea show-ul pe care il asteptam zbuciumat si zgomotos; chiar am facut si cateva vocalize mentale in taxi ca sa-mi pregatesc vocea, insa, din pacate, eu m-am pregatit prea mult iar ei prea putin. Prea multe piese noi, prea multe versuri uitate de catre solist si chiar o sonorizare prea slaba pentru ceea ce urma sa fie. Asa ca am fost orecum multumita cand si-au terminat recitalul, urmand sa urce pe scena nimeni altii decat...Parazitii.
N-am fost niciodata o fana infocata Parazitii...sau hip-hop, in general. Dar am stat cuminte in locul meu, fiind inghiontita de toti indivizii care parca vin la concert ca la promenada, mi-am baut berea rece, dar cam putina pentru banii dati si am asteptat. A fost si Bitza pentru a ne demonstra cum, foarte armonios, hip-hop-ul se imbina cu pop-ul si o ia spre dance cu "minunata" piesa "Nopti albe" sau ceva de genul asta. Si cand ma gandesc ca unii vorbeau de prostitutia muzicala...hmmm.
Dar s-a meritat asteptarea. De ce? Pentru ca ultima trupa a serii a fost Cargo. Eram curioasa cum o sa fie si chiar mi s-a facut inima purice gandindu-ma ca poate si ei o vor da in bara si voi fi dezamagita. Dar, slava Domnului, asteptarile mi-au fost inselate.
Nu mai fusesem la un concert Cargo din ultimul an de facultate, respectiv 2007, concert de la care nu am decat amintiri frumoase care imi aduc o usoara exaltare in suflet de fiecare data cand le rememorez. Dar iata ca in seara asta am putut sa-mi fac noi amintiri, la fel sau poate chiar mai frumoase.
Repertoriul a cuprins doar piese mai vechi, pe care le stiu toti ascultatorii de gen, astfel am cantat si am sarit cu totii pentru ca a venit ziua vrajitoarelor,  nu mai avem tigari, pentru ca vreau sa fac ce imi place, vreau sa fiu cum vreau eu si pentru ca ne-am amintit ca doi pasi nu sunt departe. Intr-adevar, mi-a lipsit "Batacanda", insa ce a urmat a fost de ajuns ca sa umple acest gol.
Momentul in care pielea mi s-a facut "de gaina" la propriu a fost cand toate vocile s-au unit, cand instrumentalul s-a oprit si toata lumea fredona "Daca ploaia s-ar opri". Sute de voci au devenit una singura si toti simteam acelasi lucru. De undeva din spate aud pe cineva spunand: "Este cea mai trista piesa pe care am auzit-o vreodata!" Asa e, insa in acelasi timp, aseara mi-am dat seama ca a fost melodia care a facut ca toti oamenii de acolo sa fie intrupati intr-o singura persoana.
Acelasi lucru s-a intamplat si la piesa "Si de-o fi sa mor". Un prieten mi-a spus ca e copia fidela de la "Floare de Iris". O fi, dar tot frumoasa e si plina de invataminte bune. Mi-am intors privirea si am observat ca deasupra Casei Poporului aparuse un stol de pasari, invartindu-se in cerc, dansand si ele pe ritmurile muzicii, facand hora mare pe motoare iar la scurt timp in fata scenei a aparut un roi de fluturi. De parca toata natura se adunase sa celebreze cu noi, iar toate aceste fapte au fost dezlantuite de Cargo.
A fost un specatcol incendiar, cu flacari in fata scenei, cu nori de hartie alba care iti dadeau impresia unei ninsori, desi probabil afara erau vreo 30 de grade, cu melodii de suflet si...dupa mult timp, mi-am amintit cat de frumos e sa fii la un concert in care chiar iti gasesti locul.
Asadar, dupa esecul Vita de Vie si cuvintele grele de la Parazitii, a venit si momentul de liniste sufleteasca, numit Cargo. Recomand din suflet.
Ce-o mai fi in seara asta? Poate vom vedea. Pana atunci multa muzica buna, bere, antren si amintirile unui concert de neuitat.

STIATI CA...

Daca nu as fi ajuns sa-mi petrec mai mult timp in Crangasi, probabil nu as fi stiu nici eu. Am mers de atatea ori la Mega Image sa cumpar cele trebuincioase pentru casa, insa nu m-am gandit nici o clipa ca, in afara de un plafar, un cabinet de cosmetica, doua farmacii, alte magazine, un birt cu pretentia de terasa si taraba din stanga a tigancii care vinde tot timpul cate ceva oarecum mai ieftin, poate fi si altceva.
Insa intr-o buna zi am descoperit.
Stiati ca pe Strada Ceahlaul, nr 20, bloc 103 a trait si a creat intre anii 1987-2008 scriitorul Alexandru Condeescu? Stiati ca s-a nascut in 1950 si a murit in 2008?
Eu nu stiam. Ironic e faptul ca am ajuns in Bucuresti in 2007, deci un an de zile am locuit in acelasi oras fara sa stiu de acest lucru.
Mi s-a parut interesant ca in acest cartier, care din punctul meu de vedere este mai mult decat urat si plin de incultura, a locuit o persoana de asemenea anvergura timp de 21 de ani. Dar sa fie oare chiar 21 de ani?
Zic asta pentru ca, apeland la prietenul nostru Google, am aflat ca, de fapt, Alexandru Condeescu a decedat la data de 15 august 2007. Insa nu vreau sa intru intr-o polemica legat de acest lucru. Nu mi se pare atat de important si relevant. Recunosc faptul ca, atunci cand am vazut "scriitorul" Alexandru Condeescu eram nerabdatoare sa aflu de creatiile lui. Ce sa fie:proza, poezie? Insa oarecum m-am inselat. Din cate am aflat pe net, s-a ocupat de articole, studii, prefete in revistele literare ale vremii, a fost chiar si redactor, iar mare parte din scrierile sale au fost legate de opera prietenului si, in acelasi timp, nasului sau, Nichita Stanescu.
La data de 17 octombrie 1990 este numit in functia de director al Muzeului Literaturii Romane, functie pe care a pastrat-o pana la sfarsitul vietii sale.
Asadar, este o persoana care a facut multe, o fiinta ocupata, insa o fiinta care nu a uitat nici o clipa sa fie OM. Si spun asta pentru ca indiferent ce am citit despre Alexandru Condeescu, nu am gasit nimic "de rau". Doar cuvinte de lauda. Si se para ca motto-ul lui in viata a fost "Bine faci, bine gasesti!".
"A fost un om de un echilibru caracterial impecabil si sunt convins ca acest echilibru venea din organica lui bunatate. Eu n-am stiinta sa fi facut rau nimanui sau sa fi avut dusmani redutabili".
Deci, intotdeauna au existat oameni de calitate si sunt sigura ca si in ziua de astazi mai exista, insa probabil, asa cum placa de pe blocul  103 e ascunsa ochiului care nu vrea sa o vada, la fel si oamenii buni se ascund pentru a nu fi ponegriti de mizeria majoritatii.
Asadar, stiati ca? Stiati ca probabil sunt zeci de astfel de locuri in tot Bucurestiul, insa sunt prea putine persoane care vor sa le vada? E pacat pentru ca, de fiecare data cand vezi ceva nou si faci cateva cercetari, mai afli cateva lucruri in plus care te ajuta sa mergi inainte si sa nu iti pierzi speranta ca facand bine, gasesti tot bine, desi in ziua de astazi aproape toata lumea merge pe ideea: esti bun, esti prost! Pacat.
Astfel ca, pentru acest lucru, ma bucur ca am ajuns sa petrec mai mult timp in Crangasi si ma bucur ca am aflat despre Alexandru Condeescu. Dar oare cati locuitori ai Crangasiului mai stiu sau vor sa stie?

PARERI POST-ELECTORALE

Iata-ne la cateva zile dupa alegeri in Sectorul 6. E destul de multa liniste, nu mai sunt concerte, nu te mai opreste nimeni pe strada sa dai cu subsemnatul pentru X si Y. Si chiar e un pic mai multa curatenie, nu neaparat pentru ca noul primar se ocupa de asta cu mare zel. Inca mai sunt lucratori care stau cu matura in mana si se uita intr-o parte sau alta, mai putin la gunoiul pe care il au de strans. E mai multa curatenie pentru ca nu mai sunt pliante aruncate peste tot de oamenii nepasatori care stiu sa-si lase amprenta. Pliante, ziare, biletele-tot ce poate fi folosit pentru a discredita vechea conducere si a face cunoscute promisiunile Omului Nou. Sper ca toata hartia a fost folosita din materiale reciclate, pentru ca altfel, daca ar mai fi vreo 5 tururi de scrutin, Romania ar ramane fara paduri la cate nevoie a fost de celuloza.
Slava Domnului ca am scapat si de imensele afise de pe blocuri, din piete, de pe strazi, cu fetele primarilor, care mai de care mai zambitoare sau mai serioase, in functie de mesajul pe care au vrut sa-l transmita.
In Sectorul 6 e liniste. Mai putin la blocul la care s-a inceput reabilitarea acum aproape doua luni de zile. Si ghiciti ce? A doua zi dupa alegeri, dupa ce a fost ales un nou primar, s-a terminat si reabilitarea. Schelele sunt date jos, muncitorii sunt nerabdatori sa termine si cu asta, ca drept dovada, se apuca de munca in jur de ora 11:30, vreo 4 stau la umbra-or fi si ei obositi, saracii; iar blocul-ce sa zic? Romanul e roman pana la capat-de ce sa reabilitezi tot cand poti face doar o parte si apoi sa te opresti? E mai vargat si mai putin monoton.
Si ce conteaza ca stau la ultimul etaj si daca cineva loveste de 2 ori mai tare balconul acesta se va prabusi? Nu sunt singura in aceasta situatie, tocmai de aceea romanul e solidar. Suntem aproape cu totii in "acelasi balcon".
Dar sper sa ma insel eu. Vreau sa cred ca de data asta lucrurile vor fi altfel si in cativa ani toate blocurile vor fi frumoase si mai economice pentru buzunarul nostru(referindu-ma la platile uriase la intretinere pe timpul iernii), cainii vor fi dusi intr-un adapost unde vor fi ingrijiti asa cum se cuvine, iar curatenia va fi noua amprenta a Bucurestiului, capitala europeana. Iar daca aceste lucruri nu vor  fi realizate in acesti 4 ani, nu-i nimic, va veni un alt Om Nou care sa le promita si care, poate, chiar se va tine de cuvant. Si alti 4 ani...si tot asa.
Insa pentru asta e nevoie si de noi; sa ne unim cu totii. E si datoria noastra civica, e datoria noastra ca si oameni sa avem grija de spatiul nostru, dar si de semenii din jur. Dar putem sa facem asta? Putem noi ca oameni :))) sa uitam sa mai fim haini, indiferenti si insensibili?
Eu incerc. Puteti sa incercati si voi?

WELCOME BACK!!!

Asadar, a trecut un an...plus cateva luni. S-au schimbat multe, pana si blog-ul e altfel, dar indiferent de noua lui haina, o sa ma acomodez pentru ca in acest an de zile am invatat ca trebuie sa faci fata oricarei schimbari, sa te acomodezi, sa lasi trecutul in spate si sa mergi mai departe.
Poate nu e cea mai buna deschidere pentru revenirea mea, insa, uneori, cuvintele simple spun mai mult decat orice exprimare filozofica-fara terminologie ambigua, fara cuvinte fanteziste...doar simplitate pentru ca la urma urmei si viata este simpla. Noi o facem sa fie complicata.
Ma bucur ca ma aflu pe aceasta pagina. E un sentiment placut de care uitasem, insa acum am gasit din nou puterea si placerea de a face acest lucru. A trebuit sa iau niste decizii dificile, insa la sfarsitul zilei m-am simtit eliberata pentru ca in sfarsit am ocazia sa ma ocup de mine, de voi si...de tine, draga blog-ule, care mi-ai fost alaturi de atatia ani de zile.
A fost un an frumos, am cunoscut oameni noi, am invatat lucruri diferite, iar toate astea imi vor afecta viata de acum inainte in bine sau...mai putin bine :)...si zambesc pentru ca, in mod normal, as fi spus "in rau", uitandu-ma la ultimele postari, insa de data aceasta, dupa anul acesta, imi place sa cred ca exista doar bine si mai putin bine. Intotdeauna lucrurile vor fi intr-un fel sau altul, toata viata, de aceea am invatat sa nu ma mai sperii, ci sa iau lucrurile ca atare, sa adopt orice invatatura din orice, pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, fiecare lucru ce ti se intampla, te va ajuta intr-o experienta ulterioara. Ca atunci cand am invatat sa schimb un bec singura :)
Important e sa avem credinta si speranta. Asa cum spunea Paulo Coelho: " Cand tu vrei ceva cu adevarat, tot Universul conspira la realizarea dorintelor tale.” Poate nu e cel mai bun citat, nici nu sunt fana Coelho, insa aceasta fraza m-a ajutat de multe ori sa merg mai departe si, credeti sau nu, lucrurile s-au intamplat pentru mine.
Asadar, de data aceasta, militez pentru ceva mai bun, pentru ganduri pozitive, pentru zambete si pentru ca fiecare sa scape de frica de a visa cu ochii deschisi. E un nou inceput cu o alta atitudine si o alta maniera de a vedea lucrurile. Daca veti fi inspirati sau nu sa faceti la fel, nu stiu. Insa indiferent ce iti aduce viata...ZAMBESTE!!! E un dar pe care il primim o singura data, indiferent cate aniversari celebram.
Asadar, welcome back!!!

O NOUA IARNA, A DOUA SANSA

Avand in vedere ultimele zile, credeam ca iarna s-a dus, ca urmeaza zilele alea urate, friguroase in care totul pare pustiu, cand copacii sunt ca niste schelete dezgropate pentru a implini estetica urata a orasului, cand toti oamenii sunt mai morocanosi, mai uraciosi si zambesc mai putin. Dar ni s-a mai dat o sansa.

A inceput iarasi sa ninga cu fulgi mari, ninge cu flori de zapada. E ora 2 noaptea, e frig, dar stau cu geamul deschis pentru ca vreau sa-mi amintesc acum pentru totdeauna cum miroase iarna...asta pentru ca mi s-a dat aceasta a doua sansa.

Mi s-a dat o sansa sa ma bat cu zapada, lucru pe care nu l-am mai facut de mult si de care uitasem cata bucurie poate sa-ti aduca. Si mi-am amintit de copilarie. De seara in care eu, mama si fratele meu ne bateam cu zapada. Era multa, o puteam lua din toate partile si erau rasete...multe rasete-ale mele, ale mamei, ale fratelui meu. Rasul cristalin al unei nopti fericite din copilarie. Si in seara asta mi-a rasunat din nou in urechi. Tin minte exact cojocul maroniu al mamei, cu o gluga mare si blanita. Tin minte clar unul din putinii stalpi care luminau comuna noastra saracacioasa si tin minte linistea strabatuta doar de respiratia noastra agitata si...rasetele. Toate astea pentru ca am primit a doua sansa.

Intotdeauna trebuie sa primim a doua sansa si sa ne straduim ca a doua oara sa fie bine. E dreptul fiecaruia la o a doua sansa; o a doua sansa pentru familie, pentru prietenie, pentru iubire, pentru fericire.

Daca as avea o sanie, m-as duce sa ma ma plimb de la Universitate catre Unirii, sa sfidez legile traficului, sa nu-mi pese, sa fiu doar eu si sania mea:

"Saniuta fuge, nimeni n-o ajunge

Are dor de duca, parc-ar fi naluca."

Fiecare oras, fiecare spatiu ar trebui sa fie un loc de joaca in care adultii sa reinvete sa se joace, sa aduca la realitate copilul din ei. Viata nu trebuie tratata cu atata seriozitate, ganduri negre si riduri. Trebuie sa fie o joaca, una mai responsabila, intr-adevar, dar nu atat de rigida si lipsita de bucurie cum o facem noi, oamenii mari, sa fie.

Avem a doua sansa la copilarie si nu ma refer la perioada cand ajungem batrani, ramoliti si senili si suntem precum niste copii de care trebuie sa aibe altcineva grija. Doar in momentul in care vom gasi adevarata bucurie in viata, atunci vom simti si jovialitatea si vom fi din nou copii.

Si acum imi reclam dreptul la a doua sansa, pentru toate lucrurile pe care nu le-am facut bine si care nu mi-au fost facute bine. Iar a doua mea sansa incepe cu aceasta noapte magica, cu flori de zapada, cu alb si frig.

DE CE NU IUBIM BARBATII?

Daca acest lucru ar fi real, adica sa nu iubim barbatii, motivul ar fi unul foarte simplu. De ceva timp, fac studii de caz, teste etc etc. Asa se intampla cand ai timp liber, cand ai prieteni, cand nu ai iubit :D. Am incercat in mare sa aflu cum de este posibil acest lucru.
Da, am o parere foarte prosta despre femei, iar pe cele mai multe le-as baga intr-o hala, unde sa fie gazate incet, dar sigur. Insa, acum nu mai pot arunca vina total asupra femeil0r. Nu dupa ce am aflat, dupa ce am vazut, dupa ce am trait.
E ridicol cum barbatii se plang tot timpul ca femeile sunt asa si nu altfel, ca se simt singuri, ca au nevoie de afectiune, de un suflet langa care sa-si impartaseasca durerea, sa ii sprijine, sa-i tina in brate noaptea. In majoritate, barbatii sustin ca pot iubi frumos si ca au atatea de daruit, dar ca nu au gasit persoana care trebuie, ca ea nu exista, ca s-au chinuit atat de mult si alte scuze patetice de genul acesta.
Acum vin eu cu contra-replica: de cate ori vi s-a oferit ocazia sa primiti tot ce ati cerut? Sa fiti pusi in fata faptului implinit? Ati vrut o doamna in societate, o casnica in casa si o curva in pat? Uitati, acum le puteti avea pe toate. Aveti nevoie de cineva noaptea sa va tina in brate, de cineva sa va asculte, de o persoana care sa vada sensibilitatea din voi?
De cate ori vi s-a oferit sansa asta, de cate ori ati dat inapoi, urmand acelasi curs al vietii voastre desantate? De cate ori ati invocat scuza: nu sunt inca pregatit pentru o relatie?
Asa ca nu mai fiti ipocriti; recunoasteti ca va place sa fiti folositi, parasiti, sa fiti luati in deradere si nu va mai plangeti ca sunteti neintelesi si ca nu exista persoana care sa va iubeasca si pe care sa o iubiti.
Dupa cum spuneam si la inceput, urasc femeile, deci nu sunt o feminista impatimita-nu sunt chiar deloc. Pur si simplu, faptele, gesturile, vorbele, gandurile voastre m-au facut sa astern randurile astea.
Poate, intr-un final, o sa va treziti la realitate si o sa va dati seama ca sunteti niste falsi suferinzi si va creati personalitati mincinoase. Vreti sa iubiti si sa fiti iubiti? Asumati-va responsabilitatea!!!
Cu totii vrem acelasi lucru, doar ca unii sunt mai lasi. Si daca vreti sa stiti de ce nu iubim barbatii-uite, de asta!!!

PS: Poza e reprezentativa. Demonstreaza clar unde sta inima fiecaruia.
Ps: Prin aceasta postare nu fac o generalizare. Cine se simte cu musca pe caciula sa ia aminte!